În panteonul personalităților care au modelat destinul românesc, numele Sfântului Ștefan cel Mare (1457-1504) strălucește nu doar prin faptele sale militare și prin geniul său politic, ci, mai ales, prin profunda sa credință ortodoxă. Adesea amintit ca voievodul celor 36 de bătălii și apărător neînfricat al creștinătății în fața puhoiului otoman, rolul său în istoria Bisericii Ortodoxe Române este unul de o importanță capitală, esențial pentru înțelegerea identității noastre naționale și duhovnicești. Ștefan nu a fost doar un conducător al pământului, ci un arhipăstor providențial, un ctitor de neam și un model de credință vie, care a știut să zidească țara prin puterea crucii.
Apărător al Creștinătății și Stăvilar al Credinței
În secolul al XV-lea, Europa se confrunta cu o amenințare existențială: expansiunea rapidă a Imperiului Otoman. După căderea Constantinopolului în 1453, Imperiul Bizantin, inima Ortodoxiei, dispăruse, iar statele balcanice căzuseră, rând pe rând, sub stăpânirea Semilunei. În acest context sumbru, Moldovei, condusă de Ștefan cel Mare, i-a revenit un rol strategic crucial. Bătăliile sale, precum cele de la Vaslui (1475) și de la Războieni (1476), nu au fost simple conflicte teritoriale, ci adevărate lupte pentru supraviețuirea identității creștine în această parte a Europei.
Victoria sa răsunătoare de la Podul Înalt, în fața unei armate otomane mult superioare numeric, l-a făcut pe Papa Sixt al IV-lea să-l numească „adevăratul atlet al credinței creștine” (verus athleta Christi)¹. Acest titlu, deși oferit de un pontif catolic, subliniază recunoașterea internațională a rolului său de apărător al creștinătății. Pentru Ștefan, victoria era întotdeauna o lucrare a Providenței, iar credința în Dumnezeu era cea mai puternică armă. O dovadă a acestei convingeri o găsim în Cronica moldo-germană, unde se menționează că, după victoria de la Vaslui, voievodul a mulțumit public lui Dumnezeu, postind și îndemnând poporul să facă la fel.
Ctitorul de Biserici: O Viziune a Zidirii Duhovnicești
Cea mai vizibilă și durabilă moștenire a Sfântului Ștefan o reprezintă cele peste 40 de lăcașuri de cult zidite în timpul domniei sale. Tradiția populară, care spune că după fiecare bătălie câștigată voievodul ridica o biserică, chiar dacă nu este verificabilă în fiecare detaliu, surprinde perfect spiritul profund religios al domnitorului. Aceste ctitorii nu erau doar simple monumente de piatră, ci centre vii de credință, cultură și identitate națională.
Printre cele mai faimoase se numără:
- Mănăstirea Putna, necropola sa și un adevărat „Ierusalim al neamului românesc”. Aici, el a încurajat activitatea de copiere a manuscriselor, transformând-o într-un centru de cărturărie de o importanță crucială.
- Biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuți, una dintre primele sale ctitorii, unde a continuat tradiția voievodală de a sprijini viața liturgică și monahală.
- Mănăstirile Voroneț, Neamț și Bistrița, adevărate capodopere ale artei medievale moldovenești, unde s-au dezvoltat pictura, caligrafia și muzica bisericească.
Fiecare biserică zidită de Ștefan a contribuit la consolidarea Bisericii Ortodoxe ca pilon al statalității moldovenești, într-un moment în care puterea politică era fragilă. Aceste lăcașuri de cult au servit ca școli, spitale și locuri de refugiu, contribuind decisiv la păstrarea unității poporului român în fața adversităților.
Sprijinitor al Culturii și al Tradiției Bisericești
Ștefan cel Mare a înțeles că o țară nu se poate apăra doar cu sabia, ci și prin cultură și credință. A fost un mecena al artelor bisericești și a încurajat dezvoltarea scriptoriilor, centre unde călugării copiau și împodobeau manuscrise religioase. Aici au fost create adevărate bijuterii caligrafice și de miniaturi, precum Evangheliarul de la Putna, comandat de el și considerat unul dintre cele mai frumoase manuscrise românești.
Prin sprijinirea culturii bisericești, voievodul a asigurat continuitatea și unitatea liturgică, dar a contribuit și la o mai bună înțelegere a Sfintei Scripturi și a învățăturilor patristice. A promovat o formă de educație în mănăstiri, unde se învățau limbile de cult (slavona bisericească), istoria și teologia, formând astfel clerici culți și capabili să răspundă nevoilor duhovnicești ale poporului. Această activitate a pus bazele unei tradiții culturale puternice, care a dăinuit secole de-a rândul.
Legătura cu Muntele Athos și cu Lumea Ortodoxă
Domnia lui Ștefan nu a fost una izolată, ci profund conectată cu întreaga lume ortodoxă. A fost un generos ctitor și sprijinitor al mănăstirilor de la Muntele Athos, inima vie a Ortodoxiei. A trimis ajutoare financiare și materiale la mănăstiri precum Zografou și Hilandar, iar o inscripție din 1502 de la Mănăstirea Zografou îl menționează ca un mare binefăcător, „Ștefan, Domn al Moldovei”².
Această legătură cu Muntele Athos nu era doar o manifestare a generozității, ci avea o importanță strategică și duhovnicească uriașă. Prin aceste acte de mecenat, Ștefan își consolida statutul de protector al Ortodoxiei în fața sultanului, dar asigura și un flux continuu de cărți, icoane, monahi învățați și sfaturi duhovnicești pentru Moldova. Prin el, spiritualitatea athonită, cu accentul ei pe isihie și pe rugăciunea inimii, a influențat profund monahismul moldovenesc și, implicit, viața Bisericii Ortodoxe Române.
Sfințenia Sa și Moștenirea Duhovnicească
Venerarea lui Ștefan cel Mare ca sfânt nu a început odată cu canonizarea sa oficială de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, ci a existat în conștiința populară de secole. Chipul său, pictat pe pereții bisericilor sale, alături de cel al sfinților, arată că poporul l-a considerat întotdeauna un om al lui Dumnezeu. Viața sa, marcată de isihie și rugăciune înaintea bătăliilor, de pocăință și de o profundă evlavie, a fost o permanentă mărturie a credinței sale.
Moștenirea sa nu constă doar în zidurile de piatră ale mănăstirilor, ci și în spiritul de rezistență, de credință neclintită și de jertfă pe care l-a insuflat neamului românesc. El a arătat că un conducător poate fi, în același timp, un mare patriot și un om profund credincios, iar destinul unui popor este indisolubil legat de destinul Bisericii sale. Sfântul Ștefan cel Mare a rămas, astfel, un model de conducător creștin, care ne învață că libertatea și identitatea națională sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care trebuie să le apărăm cu curaj și să le cultivăm cu credință.
Concluzie: Un Îndemn pentru Viața de Azi
Rolul Sfântului Ștefan cel Mare în istoria Bisericii Ortodoxe Române este unul definitoriu. A fost un protector militar al credinței, un ctitor vizionar, un mecena al culturii bisericești și o punte de legătură cu Ortodoxia universală. Mai presus de toate, a fost un mărturisitor al crucii, care a demonstrat că adevărata putere a unui neam vine din adâncul credinței sale.
Moștenirea sa ne îndeamnă și astăzi să fim apărători ai valorilor noastre creștine, să cultivăm tradiția și să ne întoarcem la Biserică, inima vie a poporului nostru. Așa cum Ștefan a zidit biserici pentru a-și întări țara, la fel și noi suntem chemați să ne zidim sufletele în credință și să facem din viața noastră o permanentă slujire a lui Dumnezeu și a neamului. El rămâne, pentru totdeauna, nu doar un erou național, ci un sfânt care mijlocește pentru noi la Părintele ceresc.
¹ Relația Sfântului Scaun cu țările române, în volumul Între Cruce și Semilună: Biserica și societatea românească în vremea lui Ștefan cel Mare, Editura Trinitas, 2004, p. 75.
² Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Trinitas, Iași, 1992, p. 450.