Introducere: întrebarea care desparte credința de faptă
Una dintre cele mai adânci și mai direct provocatoare Evanghelii, citită în Duminica a 25-a după Rusalii, ne aduce în fața oglinzii propriei noastre credințe. Pilda Samarineanului Milostiv (Luca 10, 25-37) nu este doar o povestire morală despre bunătate, ci este răspunsul desăvârșit al lui Hristos la cea mai mare întrebare a vieții umane: „ce să fac ca să moștenesc viața de veci?”
Un învățător de lege, cunoscător al Scripturilor, vine la Mântuitorul nu din dorința sinceră de a învăța, ci ispitindu-L și voind să se îndreptățească pe sine. El știa că viața veșnică depinde de iubirea de Dumnezeu și de aproapele, dar, în dorința de a-și restrânge obligațiile, întreabă: „Și cine este aproapele meu?”
Prin această întrebare, el încerca să construiască un gard în jurul inimii sale, delimitând pe cine trebuie să iubească de cine poate să ignore. Mântuitorul nu îi dă o definiție abstractă, ci îi oferă o pildă care, de peste două milenii, redefinește milostenia, arătând că iubirea este o acțiune necondiționată, iar aproapele este cel care se face aproape.
Călătoria tragediei: de la Ierusalim la Ierihon
Iisus începe pilda printr-o descriere dramatică, încărcată de o profundă tâlcuire duhovnicească, așa cum ne-au lăsat Sfinții Părinți.
„Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort.”
Drumul dintre Ierusalim (orașul Păcii, al Templului, simbol al Raiului și al comuniunii cu Dumnezeu) și Ierihon (cetate a lumii deșarte, simbol al pământescului) era notoriu de periculos, plin de prăpăstii și ascunzișuri, ideal pentru tâlhari.
Tâlcuirea Părinților: drama omului căzut
Pentru Sfinții Părinți, această scenă nu descrie doar un eveniment istoric, ci întreaga dramă a neamului omenesc de la căderea lui Adam.
- Omul care coboară: Îl simbolizează pe Adam și, prin extensie, pe fiecare om care, prin neascultare, a coborât din înălțimea harului (Ierusalim) în valea patimilor și a morții (Ierihon).
- Tâlharii: Aceștia nu sunt doar hoți de drumul mare, ci, în tâlcuirea profundă, reprezintă duhurile răutății și ale patimilor (lăcomia, mândria, desfrânarea). Tâlharii dezbracă omul de veșmântul harului și îl rănesc prin păcate, lăsându-l „aproape mort” – adică mort duhovnicește, dar viu trupește, pentru a mai putea fi mântuit.
Origen, unul dintre cei mai vechi tâlcuitori ai pildei, explică: „Omul care cobora este Adam; Ierusalimul este Raiul; Ierihonul este lumea; Tâlharii sunt puterile potrivnice [demonii]; Rănile sunt neascultarea; Preotul este Legea; Levitu’ este proorocia; Iar Samarineanul este Hristos.”¹
Eșecul ritualului: nepăsarea preotului și a levitului
Pe drumul prăpăstios al suferinței umane, apar doi exponenți ai autorității religioase din Legea Veche: un preot și un levit. Amândoi erau datori, prin funcția lor, să slujească aproapelui, dar amândoi au trecut pe alături.
„Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături.”
Prioritatea Greșită
De ce au eșuat? Poate de teama de a nu se atinge de un cadavru și de a se necurăți ritualic, ceea ce i-ar fi împiedicat să slujească la Templu. Sau poate de teama că tâlharii s-ar fi putut întoarce.
Indiferent de motiv, acțiunea lor dezvăluie o ierarhie greșită a valorilor: ei au pus regula ritualică mai presus de porunca milosteniei. Legea (Preotul) și Proorocii (Levitul), care trebuiau să pregătească poporul pentru venirea Mântuitorului, nu au putut vindeca rana fundamentală a omului, cea a păcatului și a morții. Ei l-au văzut pe omul rănit, dar au rămas doar observatori pasivi ai tragediei.
Samarineanul: milă și iubirea care înving dogma
Momentul central al pildei îl constituie apariția Samarineanului. În contextul social al vremii, samarinenii erau considerați de evrei schismatici, străini, chiar dușmani, iar numele lor era adesea folosit ca o insultă.
Alegerea unui samarinean de către Hristos este, așadar, un act de o forță didactică extraordinară. Mântuitorul arată că adevărata credință nu este un titlu de noblețe sau o funcție înaltă, ci o stare a inimii: mila.
„Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin…”
Terapia Văzută prin Ochii Sfinților Părinți
Samarineanul nu doar că are milă, ci se apropie și acționează:
- Apropierea: A depășit bariera socială și frica personală, oferind prezența sa.
- Untdelemnul și vinul: Acestea nu sunt simple leacuri, ci simboluri sfinte. Untdelemnul (care mângâie și înmoaie rănile) simbolizează harul lui Dumnezeu, mângâierea și iertarea. Vinul (care ustură, dar dezinfectează) simbolizează pocăința, disciplina și Cuvântul aspru al Legii care vindecă pe termen lung. Sfântul Ambrozie al Mediolanului tâlcuiește: „Untdelemnul este harul, Vinul este mustrarea: harul mângâie; mustrarea ustură. El [Samarineanul] aduce vindecare nu numai prin mângâierea blândeții, ci și prin usturimea leacului care acționează la durere.”²
- Sacrificiul personal: El l-a pus pe om pe asinul său (preluând povara suferinței), l-a dus la casa de oaspeți și, a doua zi, a plătit cu doi dinari, promițând să acopere și cheltuielile viitoare.
Această implicare totală demonstrează că milostenia autentică presupune jertfă de timp, de resurse și de confort personal.
Iisus Hristos – Adevăratul Samarinean Milostiv
Cea mai înaltă tâlcuire a Sfinților Părinți ne arată că Samarineanul nu este un simplu model moral, ci Însuși Iisus Hristos.
Iisus a fost numit de evrei „Samarinean” (Ioan 8, 48) ca o batjocură. El, deși disprețuit de cei din neamul Său, a coborât din Cer (din Ierusalimul Ceresc) în lumea noastră rănită (Ierihon) tocmai pentru a ne vindeca.
- Samarineanul (Hristos): Cel care, mișcat de milă (mila Tatălui), se apleacă asupra neamului omenesc căzut.
- Asinul Său: Trupul Său, prin care a purtat rănile noastre pe Cruce.
- Casa de Oaspeți (Hanul): Sfânta Biserică, care nu este un tribunal, ci, așa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, „un spital [duhovnicesc] în care oamenii se vindecă de păcate.”³ Biserica este locul unde, prin Sfintele Taine (Botez, Spovedanie, Împărtășanie), sunt turnate neîncetat harul (untdelemnul) și tăria (vinul) în rănile sufletești.
- Cei Doi Dinari: Simbolizează fie cele două Testamente (Vechiul și Noul), fie cele două mari Porunci ale Iubirii (față de Dumnezeu și față de aproapele), pe care Hristos le-a lăsat Bisericii (Gazdei) pentru a le administra în vederea mântuirii noastre.
Promisiunea: „ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da” arată reîntoarcerea Sa la a Doua Venire, când va răsplăti Biserica pentru lucrarea ei de mântuire a oamenilor.
Concluzie: Mergi și fă și tu asemenea
După ce Mântuitorul a terminat pilda, l-a întrebat pe învățătorul de lege: „Deci, care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”
Răspunsul a venit firesc: „Cel care a făcut milă cu el.”
Prin acest răspuns, învățătorul de lege, forțat de logica pildei, a mutat accentul de la o definire strictă a aproapelui la o definire a sinelui în raport cu celălalt. Nu contează cine este cel rănit, ci cine te faci tu pentru el.
În acest moment, se află esența duhovnicească a Duminicii a 25-a după Rusalii: „Mergi și fă și tu asemenea.”
Această poruncă finală nu este doar o îndatorire, ci singura cale sigură către viața de veci. Ea ne învață că:
- Aproapele nu este ales, ci întâlnit: El este orice om aflat în suferință, indiferent de neam, credință, statut social sau istorie personală.
- Credința fără fapte este moartă: Preotul și Levitu’ aveau cunoștința Legii, dar le lipsea fapta. Noi, creștinii ortodocși, avem Sfintele Taine, cunoașterea dogmatică și o bogăție liturgică, dar acestea trebuie activate prin milostenie concretă.
- Milostenia nu este ofertă, ci jertfă: Ea trebuie să ne coste timp, efort și resurse. Să ne dezbrăcăm de confortul nostru pentru a îmbrăca suferința celuilalt.
Să ne rugăm ca, prin harul lui Hristos, Adevăratul Samarinean, să dobândim și noi inima milostivă, capabilă să vadă în orice om căzut pe drum, pe Însuși Mântuitorul rănit, împlinind astfel porunca care ne face vii.
Note de Subsol
¹ Origen, Omilii la Luca, Omilia 34, în Patrologia Greacă, vol. 13.
² Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Expositio Evangelii Secundum Lucam, Cap. VII.
³ Sfântul Ioan Gură de Aur, citat de Patriarhul Daniel în predicile la Duminica Samarineanului Milostiv (Vezi: Biserica – Spital Duhovnicesc).