Introducere: O lecție despre „Unde sunt ceilalți nouă?”
Există în Evanghelie momente de o tristețe divină profundă, în care Dumnezeu-Omul Își exprimă uimirea în fața neputinței umane de a iubi și de a mulțumi. Duminica a 29-a după Rusalii ne pune în față o astfel de oglindă răvășitoare. Textul de la Luca (17, 12-19) relatează vindecarea a zece bărbați leproși, dar se finalizează cu o întrebare care străbate veacurile: „Dar cei nouă unde sunt?”.
Această întrebare nu este o cerere de recunoaștere din partea unui Dumnezeu orgolios, ci o constatare a unei tragedii duhovnicești: omul primește darul, dar uită de Dăruitor. Într-o epocă în care suntem educați să cerem tot mai mult și să mulțumim tot mai puțin, pilda celor zece leproși devine un manual de supraviețuire a sufletului, învățându-ne că recunoștința nu este doar o formă de politețe, ci însăși calea către mântuire.
I. Lepra: Izolarea trupească și moartea duhovnicească
În contextul biblic, lepra era mai mult decât o boală necruțătoare; era un simbol al păcatului care desfigurează și izolează. Cei zece bărbați din Evanghelie stăteau „departe”, conform Legii, fiind considerați necurați și excluși din comunitate. Suferința lor era dublă: durerea trupului care se descompunea și durerea sufletului respins de semeni.
Din punct de vedere duhovnicesc, lepra reprezintă păcatul care ne „îmbolnăvește” chipul divin. Așa cum lepra amorțește terminațiile nervoase, făcându-l pe bolnav să nu mai simtă durerea atunci când se rănește, tot așa păcatul repetat ne nesimțește conștiința. Strigătul celor zece: „Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne!” este singura rugăciune capabilă să străpungă distanța dintre deznădejdea umană și mila divină.
Sfântul Chiril al Alexandriei observă profunzimea acestui strigăt:
„Ei nu s-au apropiat cu îndrăzneală, ci au stat departe, dând glas rugăciunii lor din adâncul inimii. Aceasta ne învață că pocăința adevărată începe cu recunoașterea propriei necurății și cu smerenia de a nu cere nimic altceva decât mila.”¹
II. Vindecarea prin ascultare: „Duceți-vă și vă arătați preoților”
Răspunsul Mântuitorului este unul surprinzător. El nu îi vindecă pe loc, printr-un cuvânt spectaculos, ci le cere un act de credință practică: să meargă la preoți. Conform rânduielii, preotul era cel care constata vindecarea. Cei zece pornesc la drum fiind încă leproși. Minunea se produce „pe când ei se duceau”.
Această detaliere ne arată că vindecarea duhovnicească este un proces care implică participarea noastră activă. Trebuie să facem „pașii” ascultării, chiar dacă încă nu vedem rezultatul. Dumnezeu onorează credința care se pune în mișcare. Din păcate, statisticile sufletești ale acestui pasaj sunt descurajatoare: 90% dintre cei vindecați au rămas la nivelul beneficiului trupesc, ignorând Sursa binefacerii.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează asupra acestui pericol:
„Mulți dintre noi suntem sârguincioși în cereri, dar reci în mulțumiri. Când suntem în strâmtorare, Îl chemăm pe Dumnezeu cu ardoare, dar odată ce am primit eliberarea, ne întoarcem la obișnuințele noastre, considerând că binele ni se cuvine.”²
III. Recunoștința Samarineanului: Singurul vindecat deplin
Dintre cei zece, doar unul se întoarce: un samarinean, un „străin” în ochii iudeilor. Gestul lui este total: se întoarce slăvind pe Dumnezeu cu glas mare și cade cu fața la pământ la picioarele lui Iisus. Samarineanul a înțeles că mai important decât faptul că trupul său este curat este faptul că s-a întâlnit cu Dumnezeu.
Iisus îi spune: „Credința ta te-a mântuit!”. Această afirmație este cheia întregii pericope. Ceilalți nouă au fost doar curățiți (la nivel biologic), dar acesta a fost mântuit (la nivel ontologic). Recunoștința a transformat vindecarea sa dintr-un simplu fapt medical într-un eveniment mântuitor. Recunoștința este, deci, „a doua vindecare”, cea care deschide porțile Raiului.
Sfântul Teofilaț al Bulgariei tâlcuiește astfel acest moment:
„Dumnezeu cere mulțumirea nu pentru că are nevoie de ea, ci pentru ca noi să ne facem vrednici de mai mari daruri. Cel care mulțumește pentru ceea ce a primit, își pregătește sufletul pentru a primi însuși pe Dăruitorul harului.”³
IV. Provocarea pentru omul contemporan: Cultura nemulțumirii
Într-o societate bazată pe consum, suntem bombardați cu mesaje care ne spun că „merităm mai mult”. Această mentalitate a îndreptățirii omoară bucuria și recunoștința. Dacă ni se pare că totul ni se cuvine — sănătatea, hrana, aerul pe care îl respirăm — atunci nu vom simți niciodată nevoia să mulțumim.
Psihologia modernă confirmă ceea ce Biserica ne învață de două milenii: recunoștința scade nivelul de stres și crește calitatea vieții. Dar, din perspectivă duhovnicească, recunoștința face mai mult de atât: ea ne menține inima „trează”. În tradiția ortodoxă, cea mai înaltă formă de rugăciune este Sfânta Liturghie, care se mai numește și Euharistie, adică „Mulțumire”. A fi creștin înseamnă a fi un „om euharistic”, un om care trăiește într-o continuă stare de mulțumire față de Dumnezeu.
Concluzie: Cum ne întoarcem din drum?
Evanghelia de astăzi nu este despre zece oameni de acum două mii de ani, ci este despre noi. De câte ori am fost „vindecați” de o boală, de o problemă financiară sau de o criză de familie și am uitat să trecem pe la biserică pentru a spune un simplu „Mulțumesc”?
Îndemnul acestei duminici este să nu fim parte din „cei nouă” care se pierd în mulțime, mulțumiți cu darul dar ignorând pe Dumnezeu. Să ne întoarcem din drumul grijilor noastre și să cădem la picioarele Domnului. Să transformăm rugăciunea noastră dintr-o listă de dorințe într-un imn de slavă.
Îndemn la acțiune: În această săptămână, propuneți-vă ca pentru fiecare cerere adresată lui Dumnezeu să aduceți zece mulțumiri. Mulțumiți pentru lucrurile „mici”: pentru respirație, pentru lumină, pentru cei dragi. Această atitudine vă va vindeca lepra sufletească a nemulțumirii și vă va aduce pacea pe care numai Hristos o poate dărui.
Note de subsol
¹ Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Luca, Omilia CXIII, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 18, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.
² Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la statui, Omilia a XII-a, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 22, București, 1994.
³ Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Evangheliei de la Luca, Editura Sophia, București, 2007.