Semnul crucii, cel pe care creștinii îl poartă cu cinste pe piept și cu care se însemnează în fiecare zi, este un paradox al istoriei umane. El a fost, în urmă cu două mii de ani, un instrument al torturii, un simbol al umilinței și al morții. Astăzi, el este emblema biruinței, a vieții și a iubirii infinite. Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci ne cheamă să privim dincolo de lemnul suferinței și să înțelegem sensul profund, duhovnicesc, al Jertfei Mântuitorului. Evanghelia acestei zile ne așează, cu o sobrietate cutremurătoare, în miezul evenimentelor de pe Golgota, dezvăluind o dramă a lașității umane, dar și o Taină a iubirii divine.
Dramă și Judecată: Tăcerea care vorbește
Evanghelia se deschide cu o scenă a judecății lumești, plină de zgomot și furie. Arhiereii și mulțimea strigă: „Răstignește-L! Răstignește-L!”. În fața acestei isterii, Pilat, reprezentantul puterii romane, se clatină. Deși recunoaște că nu-I găsește nicio vină, el cedează presiunii. Acțiunea sa este un simbol al lașității umane, al fricii de a lua o decizie dreaptă, preferând să se spele pe mâini de responsabilitate.
Într-un contrast izbitor cu această agitație, se află tăcerea lui Iisus. Când Pilat Îl întreabă: „De unde ești Tu?”, Iisus nu-i răspunde. Această tăcere nu este o dovadă de slăbiciune, ci de putere supremă. Mântuitorul nu răspunde la întrebări superficiale, pentru că judecătorul Său nu are capacitatea duhovnicească de a înțelege răspunsurile. Când Pilat își arată „puterea” de a-L elibera sau a-L răstigni, Iisus îi dă o lecție de teologie a puterii: „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus.” Prin aceste cuvinte, Hristos arată că evenimentele nu sunt un rezultat al întâmplării sau al voinței oamenilor, ci sunt sub controlul divin. El Se predă de bunăvoie, nu este forțat.
Puterea în paradox: Regele pe un tron de lemn
Momentul crucificării pe Golgota este culmea dramei. Pe un deal ce avea să devină centrul lumii, Iisus este răstignit între doi tâlhari. Dar cel mai important detaliu, cel care conferă Crucii un sens nou, este inscripția așezată de Pilat deasupra capului Mântuitorului: „Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor.” Scrisă în evreiește, grecește și latinește – limbile dominante ale vremii – această tăbliță transformă Crucea într-un tron. Fără să vrea, Pilat a făcut o mărturisire a Adevărului. Hristos a fost judecat ca un criminal, dar Crucea Sa a devenit un altar și un tron de pe care El Își domnește Împărăția.
Din moartea aparentă a lui Hristos, izvorăște viața pentru toți. Sfântul Ioan Gură de Aur explică acest paradox al biruinței, spunând: „Moartea s-a temut de moartea Lui Hristos și s-a sfărâmat.” [1] Mântuitorul Se dăruiește morții pentru a o birui din interior. Crucea nu este un simbol al eșecului, ci al victoriei. Prin Cruce, moartea este învinsă.
Iubirea de pe Cruce: O Taină a vieții
Scena de la poalele Crucii este, de asemenea, plină de sens duhovnicesc. Acolo stătea Maica Domnului, împreună cu ucenicul iubit, Ioan. Din mijlocul chinurilor, Iisus Se gândește la mama Sa și o încredințează ucenicului: „Femeie, iată fiul tău!” și „Iată, Mama ta!”. Prin aceste cuvinte, El nu doar că se îngrijește de mama Sa, ci instituie o taină a Bisericii. Maica Domnului devine mama fiecărui creștin, iar ucenicul iubit, Ioan, o reprezintă pe întreaga Biserică, pe care Mântuitorul o primește ca pe o mamă.
Un alt moment esențial este cel al străpungerii coastei Mântuitorului cu sulița. Evanghelia relatează că din rana Lui „au ieșit sânge și apă.” Acest gest are o profundă semnificație teologică. Din coasta Domnului ies cele două elemente esențiale ale vieții Bisericii: sângele Euharistiei și apa Botezului. Sfântul Chiril al Alexandriei a vorbit despre această taină, arătând că moartea lui Hristos este, de fapt, un izvor de viață pentru toți credincioșii: „Din coasta Lui a ieșit sângele și apa. Sângele, pentru că a fost jertfa Mântuitorului; apa, pentru că a fost botezul, amândouă unind pe oameni cu El.” [2] Crucea nu este un sfârșit, ci un început al unei noi vieți prin Sfintele Taine.
Concluzie: De ce cinstim Crucea?
Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci ne îndeamnă să înțelegem că a cinsti Crucea nu înseamnă a cinsti suferința, ci a cinsti iubirea infinită a lui Dumnezeu. Crucea este un altar pe care s-a adus jertfa supremă. Ea este un semn al biruinței, un simbol al răbdării și al smereniei. În fața Crucii, înțelegem că adevărata putere nu stă în violență, ci în iubirea care se dăruiește până la capăt.
În această zi de sărbătoare, suntem chemați să ne luăm crucea, adică să ne asumăm cu demnitate și credință greutățile vieții, știind că nu suntem singuri. Hristos a mers înaintea noastră, a transformat moartea în biruință și ne-a arătat că drumul cel drept, chiar și atunci când pare cel mai greu, duce la Înviere.
Note de subsol:
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Sâmbăta Mare.
[2] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan.