Introducere: Un prag între două lumi
În viața fiecărui creștin, există momente când trebuie să decidem nu doar ce facem, ci cine suntem în fața lui Dumnezeu. Duminica Vameșului și a Fariseului marchează începutul unei călătorii fascinante și profunde: perioada Triodului. Este pragul care ne pregătește pentru Marele Post, o invitație de a ne analiza inima dincolo de măștile sociale.
Pilda rostită de Mântuitorul (Luca 18, 10-14) ne pune în față două oglinzi contrastante. Pe de o parte, vedem siguranța de sine a fariseului, „omul model” al societății, iar pe de altă parte, zdrobirea vameșului, marginalizatul epocii. Mesajul acestui text nu este despre bifarea unor reguli religioase, ci despre o atitudine duhovnicească ce determină dacă rugăciunea noastră urcă la cer sau rămâne blocată în propriul ego.
I. Fariseul: Când virtutea devine zid între om și Dumnezeu
Fariseul intră în Templu cu un „dosar” impecabil. El postește, dă zeciuială și respectă legea la virgulă. Totuși, rugăciunea sa eșuează dintr-un motiv subtil: el nu se roagă lui Dumnezeu, ci propriilor sale realizări. Sub forma unei mulțumiri, el rostește o sentință de condamnare asupra restului umanității.
Tragedia fariseului este că folosește binele pentru a se izola. În momentul în care spune „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți”, el încetează să mai fie frate cu oamenii și devine judecătorul lor. Aceasta este mândria mascată în evlavie, boala care transformă postul și rugăciunea în instrumente de auto-glorificare.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează asupra acestui pericol:
„Mândria este atât de mare rău, încât poate să piardă și faptele bune deja făcute. Fariseul nu a fost osândit pentru că făcea fapte bune, ci pentru că se mândrea cu ele și îi disprețuia pe alții.”¹
II. Vameșul: Rugăciunea care străpunge cerul
La polul opus, vameșul stă „departe”. Gestul său fizic reflectă starea sa de nevrednicie. El nu îndrăznește să privească în sus, pentru că privirea sa este îndreptată spre interior, acolo unde își recunoaște falimentul. Singura sa armă este o frază de opt cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
Această atitudine nu este un complex de inferioritate, ci un realism duhovnicesc curajos. Vameșul știe că în fața Sfințeniei absolute, nicio faptă umană nu este suficientă pentru a „cumpăra” mântuirea. El se aruncă în brațele milei divine, singura care poate restaura demnitatea pierdută.
Sfântul Isaac Sirul subliniază valoarea acestei stări:
„Smerenia este haina Divinității. Cuvântul care s-a întrupat S-a îmbrăcat în ea și ne-a vorbit prin ea. Cel ce se îmbracă în ea, cu adevărat s-a asemănat Celui ce S-a coborât din înălțime.”²
III. Echilibrul duhovnicesc: Fapte bune cu inima zdrobită
Analizând cele două figuri, s-ar putea cădea în greșeala de a crede că faptele fariseului sunt rele. Dimpotrivă, Biserica ne îndeamnă să postim și să fim milostivi. Problema apare atunci când fapta bună devine o monedă de schimb sau un motiv de superioritate. Idealul propus de Triod este „fapta fariseului” unită cu „smerenia vameșului”.
În societatea actuală, unde „brandingul personal” și expunerea reușitelor sunt obligatorii, lecția vameșului este una de o forță terapeutică incredibilă. Ea ne eliberează de povara de a părea perfecți. Dumnezeu nu caută o listă de succese, ci o inimă care să Îi lase loc să lucreze.
Sfântul Siluan Athonitul ne oferă cheia acestei stări:
„Ține mintea în iad și nu deznădăjdui. Aceasta înseamnă să-ți vezi păcatul, să te smerești ca vameșul, dar să ai nădejde neclintită în iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu.”³
IV. „Mai îndreptat la casa sa”: Recompensa smereniei
Concluzia Mântuitorului este răvășitoare: păcătosul asumat pleacă acasă mai „îndreptat” (justificat) decât cel care se credea sfânt. Aceasta este logica Împărăției lui Dumnezeu: cel ce se înalță va fi smerit, iar cel ce se smerește va fi înălțat.
Îndreptarea nu vine din acumularea de merite, ci din capacitatea de a primi iertarea. Fariseul, fiind plin de sine, nu a mai lăsat loc pentru harul lui Dumnezeu. Vameșul, fiind gol de sine, a devenit un receptacol al milei divine.
Concluzie: Cum începem călătoria?
Duminica Vameșului și a Fariseului nu este doar o lectură dintr-o carte veche; este un test de sinceritate pentru fiecare dintre noi. Ne aflăm la începutul unei perioade de urcuș duhovnicesc care ne va conduce la Înviere.
Îndemn la acțiune: În această săptămână, să încercăm un exercițiu de atenție. Ori de câte ori simțim nevoia să judecăm pe cineva pentru greșelile sale (fie în trafic, la serviciu sau în familie), să ne amintim de rugăciunea vameșului. Să înlocuim „mulțumesc că nu sunt ca acela” cu „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Numai așa vom putea urca treptele Triodului cu o inimă ușoară, gata să primească Lumina.
Note de subsol
¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia III, în „Părinți și Scriitori Bisericești” (PSB), vol. 21, EIBMBOR, București, 1987.
² Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în „Filocalia”, vol. X, Editura Humanitas, București, 2008.
³ Arhimandritul Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.