În fiecare Duminică a XI-a după Rusalii, credincioșii Bisericii Ortodoxe sunt așezați în fața unei oglinzi duhovnicești a propriei lor vieți, prin intermediul unei pilde tulburătoare. Este pilda datornicului nemilostiv (Matei 18:23-35), o poveste ce pare simplă, dar care ascunde în adâncurile ei o lecție fundamentală despre iertare, milă și relația noastră cu Dumnezeu. Mai mult decât o simplă parabolă morală, ea este o dramă a sufletului uman, care ne arată că fără iertare, harul primit de la Dumnezeu se risipește, iar mântuirea noastră devine imposibilă.
Datoria cosmică și mila împărătească
Pilda începe cu un tablou financiar uluitor: un împărat hotărăște să-și regleze conturile cu slugile sale. Primul datornic adus în fața lui are o datorie colosală: zece mii de talanți. Pentru a înțelege amploarea acestei sume, trebuie să știm că un talant era o unitate monetară de o valoare imensă, echivalentă cu aproximativ 6.000 de dinari. Un dinar reprezenta salariul unei zile de muncă. Astfel, datoria acestui om ar fi fost de peste 60 de milioane de dinari, adică salariul a 200.000 de ani de muncă. Este o sumă care nu putea fi plătită de un singur om, simbolizând datoria noastră, a fiecăruia, față de Dumnezeu — datoria păcatului.
Stăpânul, un simbol al lui Dumnezeu, hotărăște să aplice legea vremii: sluga, soția, copiii și toată averea să-i fie vândute pentru a plăti o mică parte din datorie. În această clipă de disperare, sluga se aruncă în genunchi, implorând milă: „Stăpâne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot!” Desigur, el știa că nu putea plăti, dar a cerut timp, cerând o imposibilitate. Însă, stăpânul, mișcat de milă, face ceva ce depășește orice așteptare: nu doar că-i acordă amânare, dar îi iartă întreaga datorie. Este o imagine copleșitoare a milei divine, a iertării totale și necondiționate pe care Dumnezeu o oferă omului, fără niciun merit al acestuia.
De la har la nemilă: paradoxul sufletului căzut
Scena se schimbă dramatic. Ieșind din prezența harului, sluga iertată întâlnește pe unul dintre tovarășii săi, care îi datora o sumă infimă prin comparație: o sută de dinari, echivalentul a aproximativ trei luni de muncă. Ceea ce urmează este șocant: sluga iertată, uitând de marea milă primită, îl prinde de gât și-i cere cu brutalitate: „Plătește-mi ce ești dator!” Când celălalt slujitor îl roagă, cu aceleași cuvinte folosite de el însuși în fața împăratului — „Mai îngăduiește-mă și îți voi plăti!” — el refuză categoric și îl aruncă în închisoare.
Acest contrast este esențial pentru înțelegerea pildei. Pe de o parte, datoria noastră față de Dumnezeu este imensă, de neplătit. Pe de altă parte, datoria pe care un frate o are față de noi este, în esență, minusculă. Atitudinea datornicului nemilostiv, deși pare de neînțeles, oglindește adesea realitatea sufletească a omului. Primiți de la Dumnezeu darul iertării, suntem adesea incapabili să-l dăruim mai departe semenilor noștri. Ne ținem de „datoriile” mici și insignifiante, de rănile și greșelile celorlalți, pierzând din vedere datoria imensă care ne-a fost iertată.
Judecata finală și condiția iertării
Văzând cele întâmplate, celelalte slugi, întristate, merg și-l informează pe stăpân. Reacția acestuia este pe măsură: el îl cheamă pe sluga vicleană și o mustră cu mânie: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine?” Apoi, dându-l pe mâna chinuitorilor, stăpânul îl pune să plătească întreaga datorie, pierzând nu doar harul primit, ci și tot ce avea.
Această încheiere dură nu este o amenințare, ci un avertisment duhovnicesc. Ea ne învață că iertarea pe care o primim de la Dumnezeu nu ne aparține doar nouă, ci este condiționată de iertarea pe care o oferim la rândul nostru. Mântuitorul Însuși, în rugăciunea „Tatăl Nostru”, ne-a învățat să spunem: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. A ierta nu este doar o opțiune morală, ci o condiție existențială, singura prin care putem rămâne în comuniune cu Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază această legătură indisolubilă, spunând: „Dacă ai iertat, nu mai cere socoteală de răul care ți s-a făcut, ci uită-l cu desăvârșire. Căci nu ai iertat pe jumătate. Căci așa te-a iertat și pe tine Hristos, ca să nu mai ceri socoteală de răul cel dintâi, și să uiți toate cele care ți s-au făcut.” ¹ Adevărata iertare, așadar, este totală și uită de sine, eliberând atât pe cel ce iartă, cât și pe cel iertat.
O chemare la transformare
Pilda Duminicii a XI-a după Rusalii ne cheamă pe fiecare la un examen de conștiință. Oare am uitat și noi de datoria imensă pe care Dumnezeu ne-a iertat-o? Oare ne ținem și noi de „suta de dinari” a unor jigniri minore, a unor supărări trecătoare, a unor orgolii neîntemeiate? Oare ne-am transformat datoria iertată în pretext pentru a ne simți superiori celorlalți?
Această pildă ne arată că, pe lângă post și rugăciune, iertarea este o armă duhovnicească esențială în lupta cu mândria și egoismul. Iertând „din toată inima” pe fratele nostru, ne eliberăm pe noi înșine, deschizându-ne sufletul pentru a primi și a păstra harul lui Dumnezeu. Doar așa putem fi cu adevărat fii ai Tatălui Ceresc, care „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni” (Matei 5:45). Să nu uităm că doar cei milostivi vor dobândi milă.
Note de subsol
¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia 61.