Mircea Eliade, una dintre cele mai proeminente figuri ale culturii românești și universale, a fascinat și a stârnit controverse prin opera sa vastă, ce a explorat istoria religiilor, mitologia și simbolismul. Născut și crescut într-o societate profund ortodoxă, relația sa cu credința străbună a fost una complexă, marcată de un respect profund pentru tradiție, dar și de o căutare neobosită a sacrului în manifestările sale universale. Să înțelegem legătura dintre Eliade și Ortodoxie înseamnă să privim dincolo de aparențe, într-un spațiu al dialogului duhovnicesc, al mitului și al modernității.
Rădăcinile ortodoxe ale unui savant universal
Pentru Mircea Eliade, Ortodoxia nu a fost doar o opțiune teologică, ci însăși fibra vie a spațiului românesc, cadrul cultural și duhovnicesc în care s-a format. Copilăria și adolescența i-au fost marcate de atmosfera bisericii, de sărbători, de mituri și de folclorul românesc, bogat în simbolism creștin. El a înțeles de timpuriu că lumea tradițională românească funcționa după o logică a sacrului, unde timpul istoric era întrerupt de „timpul mitic” al sărbătorilor și unde spațiul profan era sfințit prin ritual.
În scrierile sale, Eliade a recunoscut mereu importanța Tradiției creștine pentru formarea poporului român. Această înrădăcinare a dus la o înțelegere profundă a rolului mitului și al simbolului în viața credinciosului, concepte care vor deveni piloni centrali ai operei sale ulterioare. El a remarcat că, în spațiul ortodox, sacrul nu este o abstracțiune, ci o realitate trăită, manifestată în icoană, în liturghie și în viața de zi cu zi.
Mitul, simbolul și Sacrul în gândirea lui Eliade
Principala contribuție a lui Eliade la studiul religiilor, dar și punctul de tangență cu Ortodoxia, este conceptul de sacru. El a susținut că omul religios, indiferent de cultură sau epocă, se raportează la o realitate absolută, sacră, care se manifestă în diverse forme (hierofanii). Pentru Eliade, lumea creștină, în special cea ortodoxă, este un exemplu elocvent al modului în care sacrul sfințește cosmosul.
Într-un pasaj din jurnalul său, Eliade nota: *”Poate că sunt singurul om din generația mea care a simțit de copil, și mai ales în anii de liceu, o imensă nostalgie după Biserică, nu ca instituție, ci ca realitate simbolică și cosmică, ca un centru al lumii.”*¹ Această „realitate simbolică și cosmică” se regăsește în structura bisericii ortodoxe, unde icoana este o fereastră către transcendență, iar liturghia este o re-actualizare a evenimentelor mântuitoare, scoțând credincioșii din timpul profan și așezându-i în timpul sacru al Mântuirii.
O distanță aparentă și o apropiere duhovnicească
Cu toate acestea, relația lui Eliade cu Ortodoxia a fost adesea văzută ca problematică. Interesul său pentru religiile arhaice, pentru hinduism și budism, precum și viziunea sa universalistă despre sacru, l-au distanțat de o teologie creștină dogmatică, ce consideră creștinismul ca fiind Revelația supremă și unică. Criticii au remarcat că Eliade a tratat creștinismul ca pe una dintre multele manifestări ale sacrului, risipindu-i astfel unicitatea.
Însă, unii teologi și exegeți ai operei sale, precum Părintele Stăniloae, au văzut în viziunea eliadescă o anumită compatibilitate. Părintele Dumitru Stăniloae a apreciat valoarea studiilor lui Eliade despre mit, arătând că, pentru un creștin, „Mitul creației” și „Mitul Mântuirii” nu sunt simple povești, ci evenimente reale și permanente, actualizate în fiecare clipă duhovnicească.
Acest dialog, deși tacit, arată că gândirea eliadescă, în pofida distanțării de dogmă, a păstrat o puternică rădăcină duhovnicească, o sete după sacru și o înțelegere a sacrului ca realitate vie, ce rezonează profund cu experiența ortodoxă.
Concluzie: un testament al căutării
Mircea Eliade nu a fost un teolog, ci un istoric al religiilor. Totuși, opera sa a lăsat un testament prețios pentru lumea ortodoxă, oferind instrumente de înțelegere a propriei tradiții. Prin studiile sale despre mit și simbol, el ne-a arătat că Ortodoxia nu este doar un sistem de dogme, ci o cosmologie vie, o modalitate de a trăi și de a înțelege lumea prin prisma sacrului.
Relația dintre Eliade și credința ortodoxă rămâne un subiect de meditație, o mărturie a faptului că un intelect strălucit poate porni de la un fond duhovnicesc tradițional și ajunge la o viziune universală, fără a pierde neapărat legătura cu rădăcinile sale. Cititorii săi, în special cei români, sunt invitați să descopere în scrierile sale un drum duhovnicesc complex și o invitație subtilă la redescoperirea sacrului în propria viață.
Note de subsol
¹ Eliade, Mircea, Jurnal, vol. I, Humanitas, București, 1993, p. 125.