De-a lungul anului bisericesc, Evangheliile duminicale ne așază înaintea ochilor sufletului oglinzi duhovnicești în care putem să ne vedem starea reală. Duminica a 22-a după Rusalii ne aduce în fața celei mai cutremurătoare și directe parabole despre viața de dincolo și despre consecințele veșnice ale faptelor noastre de pe pământ: Pilda Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31).
Această Evanghelie este un apel nefiltrat la conștiință, o schiță a Judecății de Apoi care ne arată că destinul nostru nu este pecetluit de avere sau sărăcie, ci de modul în care ne-am folosit de binecuvântările și de suferințele vieții. Este o lecție esențială pentru orice creștin, indiferent de statutul său social.
- Scenele Vieții Pământești: Contrastul Dintre Purpură și Bube (v. 19-21)
Mântuitorul Hristos începe pilda cu un contrast izbitor între două existențe umane care se desfășoară la câțiva metri distanță una de cealaltă, separate nu de ziduri, ci de o prăpastie lăuntrică, a indiferenței.
Bogatul: Robul Vizionului și al Veselei Zilelnice
Biblia îl descrie pe bogat ca pe un om care se „îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.”
- Porfira și Visonul: Acestea nu erau doar haine scumpe; erau simboluri ale luxului ostentativ, purtate de regi sau de cei foarte privilegiați. Porfira (roșu-purpuriu) era vopseaua cea mai costisitoare, iar visonul era o pânză fină de in, de o calitate superioară.
- Veselia de Toate Zilele: Problema bogatului nu era că avea avere, ci că își trăia întreaga viață într-o bucurie pur materială și egoistă, fără a-și ridica vreodată privirea de la masa sa la nevoile lumii de dincolo de poartă. El nu este acuzat de furt, tâlhărie sau vreo crimă strigătoare, ci de păcatul indiferenței – nepăsarea ucigătoare față de aproapele.
Lazăr: Numele care Strigă la Dumnezeu
În contrast, la poarta bogatului zăcea Lazăr, un nume care, în ebraică (Eliezer), înseamnă „Dumnezeu este ajutorul meu”.
- Sărăcia și Boala: Lazăr era sărac, bolnav (plin de bube) și disprețuit. El nu cerea aur sau argint, ci doar „firimiturile care cădeau de la masa bogatului” – simbolul unei nevoi elementare, disperate, care nici măcar nu deranja banchetul cel strălucit.
- Mângâierea de la Câini: Singurele ființe care îi arătau o formă de atenție erau câinii, care „lingeau bubele lui”. Acest detaliu șocant subliniază măsura decăderii umane a lui Lazăr în ochii societății.
Sfântul Ioan Gură de Aur, analizând această scenă, avertizează că pilda este pusă înainte nu doar pentru a mângâia pe săraci, ci și pentru a trezi pe bogați: „Să audă săracii, și să nu-i mai înăbușe deznădejdea; să audă bogații, și să se întoarcă de la răutatea lor, că cele două chipuri – al bogatului și al săracului, al cruzimii și al bărbăției, al lăcomiei și al răbdării – ne sunt înfățișate ca, atunci când vezi un sărac bubos și disprețuit, să nu îl plângi, când vezi un bogat împodobit, să nu îl fericești.” (Omilii la Parabola despre săracul Lazăr și bogatul nemilostiv).
- Răsturnarea Lumilor: Judecata Particulară și Viața de Apoi (v. 22-23)
Moartea vine și, odată cu ea, se petrece marea răsturnare a rolurilor.
Destinul lui Lazăr: În Sânul lui Avraam
„Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam.”
Lazăr, cel disprețuit de oameni, este onorat de îngeri și dus în „Sânul lui Avraam”. Această expresie, întâlnită în tradiția iudaică, desemnează locul de odihnă al drepților (raiul), un loc de comuniune, bucurie și cinste. Lazăr, deși nu a avut nimic pe pământ, a avut cel mai important lucru: răbdarea și încrederea în Dumnezeu. Suferința lui a fost acceptată cu smerenie, transformându-se în aur duhovnicesc.
Destinul Bogatului: Chinul și Vederea
„A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și, în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui.”
Despre bogat se menționează doar că a fost înmormântat (probabil cu mare fast), dar sufletul său ajunge imediat în chinuri. Din iad, el are însă o capacitate teribilă: vederea. El îi vede pe Avraam și pe Lazăr, înțelegând diferența cosmică și ireversibilă a sorții lor. Chinul nu este doar fizic („mă chinuiesc în această văpaie”), ci și psihologic și duhovnicesc, provenit din conștientizarea greșelii și a fericirii pierdute.
- Prăpastia cea Mare și Dialogul Dramatic (v. 24-26)
În acest dialog zguduitor, Hristos ne dezvăluie principii fundamentale despre Judecata Particulară și despre raportarea corectă la suferință.
Cererea și Amintirea
Bogatul, disperat, nu se adresează lui Dumnezeu, ci lui Avraam, ca unui strămoș, și face două cereri:
- Milă personală: Să trimită pe Lazăr să-i răcorească limba.
- Milă familială: Să-l trimită pe Lazăr să-și prevină cei cinci frați.
Avraam îi răspunde, cu apelativul blând „Fiule”, reamintindu-i principiul dreptății dumnezeiești: „adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; și acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești.”
Nu bogăția în sine l-a trimis în iad, ci faptul că și-a primit „cele bune ale tale” — adică și-a epuizat toate răsplățile pe pământ, trăind exclusiv pentru sine, și a refuzat să-și folosească bunurile ca punte spre Împărăția Cerurilor. Bogatul a ales pământul ca destinație finală.
Prăpastia Ireversibilă
Avraam explică apoi legea neschimbată a vieții de dincolo: „între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.”
Prăpastia nu este o barieră fizică, ci consecința definitivă a alegerilor morale făcute în viața pământească. Atât cei din rai, cât și cei din iad, sunt conștienți de starea lor. Decizia omului este irevocabilă după moarte; nu mai există pocăință, nici transfer de merite.
Sfântul Vasile cel Mare, mare dascăl al milosteniei, clarifică datoria creștină față de bunurile materiale: „Nu îți este poruncit să-ți arunci averea, ci să o împarți. Nu folosește la nimic a te lăuda cu credința cea dreaptă, dacă faptele nu te însoțesc. Cel care nu dă din prisosul său celui lipsit devine un ucigaș al fratelui său. Bogăția este o încercare; ea este sau o cauză a osândei, dacă este folosită doar pentru plăceri deșarte, sau o cale spre mântuire, dacă este împărțită cu dragoste.”
- Testamentul lui Moise și al Prorocilor: Chemarea la Pocăință (v. 27-31)
Ultima parte a dialogului se concentrează pe cei cinci frați ai bogatului, simbolizând pe toți cei care continuă să trăiască în orbirea egoismului.
Bogatul cere un semn supranatural: „dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi.” El credea că o minune senzațională i-ar convinge pe frații săi mai mult decât Legea și Prorocii (adică Sfânta Scriptură).
Răspunsul lui Avraam este tranșant și este un avertisment valabil pentru toate veacurile: „Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei. […] Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.”
Acest pasaj este o cheie de înțelegere:
- Sursa Adevărului: Suficient este Cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit prin Scripturi și prin Biserică. Nu avem nevoie de semne noi, de miracole forțate sau de revelații spectaculoase pentru a ne mântui.
- Libertatea și Voința: Credința și pocăința sunt acte de voință liberă. Nimeni nu poate fi forțat să creadă, nici chiar prin înfățișarea unui înviat. Dacă omul își închide inima în fața Adevărului simplu și clar al Scripturii (iubirea de Dumnezeu și de aproapele), nicio minune nu îl va scoate din robia voii proprii.
Sfântul Teofan Zăvorâtul subliniază: „Bogatul nu l-a ocărât pe Lazăr, nici nu l-a alungat de la poartă. Păcatul său a fost pasiv, dar distrugător: nepăsarea. El s-a afundat în bucuriile sale, iar viața lui a fost un neîntrerupt ‘eu’ și ‘al meu’. Aceasta este cea mai mare ispită a bogăției: a te considera centrul universului și a ignora prezența suferindă a lui Hristos în aproapele tău.” (Tâlcuiri la Sfintele Evanghelii).
Concluzie: Mântuirea este Ocupația Zilei de Azi
Evanghelia Bogatului și a lui Lazăr ne învață că timpul pocăinței este acum. Nu este suficient să avem credința cea dreaptă, ci trebuie să o traducem în fapte concrete de iubire.
Bogatul nu a fost osândit pentru că avea prea mult, ci pentru că a iubit prea puțin; nu pentru că a mâncat la masă, ci pentru că nu l-a hrănit pe cel de la poartă.
Pentru noi, creștinii ortodocși, pilda ne cheamă la:
- Răstignirea Egoismului: Să ne oprim din „veselia în chip strălucit” a lumii și să ne privim aproapele ca pe un vas în care se află Hristos Cel flămând.
- Folosirea Dreptei a Averei: Indiferent cât de mult sau cât de puțin avem, bunurile noastre sunt un dar de la Dumnezeu și trebuie administrate ca mijloace de mântuire, nu ca scopuri în sine.
- Ascultarea de Cuvânt: Să punem mai presus de orice profeție sau senzație duhovnicească (sau duhovnicească) de moment Cuvântul lui Dumnezeu și porunca iubirii active.
Păstrarea credinței și practicarea milosteniei nu sunt o opțiune suplimentară, ci singura cale sigură pentru a ne asigura că, atunci când îngerii ne vor purta sufletul, nu vom găsi între noi și Sânul lui Avraam „prăpastia cea mare” a indiferenței. Amin.
Note de subsol
¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola despre săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, Editura Sophia (adaptare).
² Sfântul Vasile cel Mare, Omilia despre bogăție și milostenie, Patrologia Greacă, Vol. 31 (traducere liberă).
³ Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri la Sfintele Evanghelii, vol. Luca (adaptare).