Introducere: Întrebarea care definește existența
Există o întrebare fundamentală care, de milenii, pulsează în inima fiecărui om conștient de propria sa finitudine: „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?”
Această interogație nu aparține doar teologilor sau asceților; ea este chintesența căutării umane, dorința după nemurire și sens. În Duminica a 30-a după Rusalii, Biserica ne așază în fața acestei dileme vechi, prin intermediul Evangheliei de la Luca (18, 18-27), în care un dregător tânăr și bogat, stând în fața lui Hristos, articulează această întrebare cu o sinceritate tulburătoare.
Episodul Dregătorului Bogat nu este doar o lecție despre managementul averilor sau despre economia mântuirii, ci este o analiză profundă a sufletului omenesc, a lipsei care persistă în ciuda oricărei împliniri morale și a faptului că desăvârșirea duhovnicească transcende orice efort pur uman. Pentru toate categoriile de credincioși – de la cel mai simplu până la cel mai înstărit – acest text este oglinda în care ne putem vedea propriile legături ascunse, propriile idolatrii care ne țin departe de Hristos.
I. Măsura Credinței: Bunătatea și Sinceritatea Întrebării
Personajul central al Evangheliei este numit de Sfântul Luca „dregător oarecare” – un om tânăr, cu poziție socială și avere. El se apropie de Mântuitorul cu o atitudine de profund respect: „Bunule învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?”
Această abordare dezvăluie o triplă realitate:
-
Sinceritatea Căutării: Dregătorul nu era un fariseu care încerca să-L ispitească pe Hristos; el era un om care împlinise Legea, dar simțea o sete duhovnicească mai presus de realizările lumești. Bogăția și poziția nu-i aduseseră pacea dorită.
-
Mărturisirea Credinței: Prin apelativul „Bunule învățător”, el Îi atribuie lui Hristos o calitate teologică, recunoscând în El mai mult decât un simplu rabin.
-
Răspunsul Hristic: Reacția imediată a lui Iisus: „Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu”, nu este o respingere a propriei Sale dumnezeiri, ci o întărire a credinței dregătorului. Mântuitorul îl îndeamnă să înțeleagă că, dacă Îl numește „Bun”, trebuie să realizeze că se adresează chiar Sursai întregii Bunătăți – Dumnezeu.
II. Fundația Vieții Veșnice: Păzirea Poruncilor
Întrucât dregătorul a întrebat ce trebuie să facă (o acțiune), Hristos îi indică imediat temelia vieții creștine: păzirea poruncilor. Mântuitorul enumeră a doua tablă a Legii (cele referitoare la raportul cu aproapele): „Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.”
2.1. Prima Treaptă: Iubirea de Aproapele
De ce Hristos nu începe cu poruncile privitoare la iubirea lui Dumnezeu?
Pentru că, după cum ne învață Sfinții Părinți, iubirea de Dumnezeu se verifică și se măsoară concret în iubirea de aproapele. Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică limpede: *„Nu poți iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi, dacă nu iubești pe aproapele tău, pe care-l vezi. Așadar, împlinirea poruncilor privitoare la aproapele este prima, dar indispensabila treaptă a desăvârșirii.”*¹
Dregătorul răspunde cu satisfacție: „Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele.” Această mărturie onestă arată că el era un om moral, care îndeplinise litera Legii. Însă, Hristos nu căuta doar litera, ci și duhul.
III. Taina Lipsei: Desăvârșirea ca Jertfă
Acesta este momentul culminant, punctul de cotitură al Evangheliei. Dregătorul credea că a terminat examenul, dar Hristos, văzând iubirea Sa pentru el (Marcu 10:21), îi revelează singura lipsă care îl ținea departe de desăvârșire:
„Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie.”
Această poruncă nu este o lege universală care obligă pe toți creștinii să-și vândă averile (dacă ar fi fost așa, Biserica nu ar fi putut funcționa). Este o chemare la desăvârșire, adresată în mod special celor care sunt legați de bogățiile lor.
3.1. Bogăția ca Idol Duplicitar
Pentru dregător, bogăția nu era un mijloc, ci un scop și un idol. El reușise să păzească poruncile Legii din exterior, dar nu reușise să-și dezlege inima de plăcerea stăpânirii.
Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre adevăratul sens al acestei porunci, subliniază: *„Nu bogăția ca atare este rea, ci iubirea ei și robia față de ea. Căci cum ar putea fi rea o materie care, împărțită cu dragoste, devine mijloc de mântuire?”*²
Hristos cerea dregătorului o jertfă menită să demonteze acest idol interior și să înlocuiască siguranța averii cu siguranța credinței și urmarea Mântuitorului.
IV. Tristețea și Acul: Greutatea Atracției Lumești
Reacția dregătorului este sfâșietoare: „Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat.”
Această tristețe, mâhnirea, este semnul unei mari lupte duhovnicești. El voia viața de veci, dar nu voia să renunțe la viața pământească pe care o iubea. Averea l-a împiedicat să facă pasul de la moralitate la desăvârșire.
Urmează metafora cunoscută: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu.”
4.1. Talcul Metaforei și Drumul Îngust
Deși există interpretări care sugerează că „urechea acului” ar fi fost o poartă îngustă a Ierusalimului, Sfinții Părinți sunt clari: metafora arată o imposibilitate naturală. Bogăția (în măsura în care devine stăpân) este o greutate enormă ce nu încape pe Drumul cel îngust.
Sfântul Teofilact al Bulgariei ne oferă o perspectivă consolatoare: *„Nu cel ce are bogăție este osândit, ci cel care este stăpânit de ea. Bogatul care face binefaceri intră negreșit în Împărăție, dar cel care se lipește de ele ca de un idol, nu.”*³ Bogăția trebuie să fie servitoarea virtuții, nu stăpâna sufletului.
V. Calea Harului: Taina Posibilității
Ascultând cuvintele lui Hristos, ucenicii, șocați de o cerință atât de radicală, pun întrebarea crucială: „Și cine poate să se mântuiască?” Dacă oamenii bogați, care aveau timpul și resursele necesare pentru a face fapte bune, eșuează, cine mai are șanse?
Răspunsul Mântuitorului este cheia întregii înțelegeri creștine și a întregii experiențe duhovnicești:
„Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.”
Acest verset ne mută accentul de la efortul uman la Harul dumnezeiesc. Mântuirea nu este un rezultat mecanic al unui set de acțiuni (păzirea poruncilor + vinderea averii), ci este o taină a sinergiei (colaborării) între voința omului și puterea lui Dumnezeu.
Fără voința dregătorului de a pune întrebarea, nu s-ar fi pornit dialogul. Fără efortul său de a păzi poruncile, nu s-ar fi ajuns la ultima treaptă. Dar fără Harul lui Dumnezeu, inima nu poate fi eliberată de lanțurile invizibile ale iubirii de sine și ale iubirii de lume.
Concluzie: Îndemnul la Urmarea lui Hristos
Evanghelia Duminicii a 30-a după Rusalii ne învață trei lecții esențiale pentru viața duhovnicească:
-
Poruncile sunt Fundația: Iubirea sinceră de aproapele (fundația Legii) este obligatorie și este măsura credinței noastre practice.
-
Desăvârșirea Cere Eliberare: Fiecare creștin are „ceva” ce îi lipsește – un idol, fie el bogăția, faima, atașamentul de sine sau o patimă ascunsă. Desăvârșirea presupune identificarea și ruperea acestei legături care ne oprește din urmarea lui Hristos.
-
Harul este Taina Posibilității: Atunci când efortul nostru se lovește de neputință (cum s-a întâmplat cu dregătorul), nu trebuie să ne întristăm definitiv. Trebuie să ne smerim și să cerem ajutorul lui Dumnezeu.
În fața acestei Evanghelii, suntem chemați să ne examinăm sincer inimile. Care este cămila pe care o târâm după noi și care nu poate trece prin urechea acului?
Adevărata comoară în ceruri nu se cumpără prin vânzarea averilor, ci se dobândește prin eliberarea inimii și prin încrederea totală în Cel pentru Care „toate sunt cu putință”. Să ne rugăm ca Domnul să ne dezlege de orice robie pământească și să ne întărească să urmăm Calea, Adevărul și Viața. Amin.
Note de subsol:
¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia 63. (Adaptare după traducerea românească).
² Sfântul Vasile cel Mare, Omilia despre Post, Cap. 10. (Adaptare după traducerea românească).
³ Sfântul Teofilact al Bulgariei, Comentariu la Evanghelia după Luca, Cap. 18. (Adaptare după traducerea românească).