Este oare posibil să existe o formă de iubire care să nu ceară nimic în schimb, nici măcar recunoștință? Este o întrebare care stă la baza întregii vieți creștine. Instinctul nostru, guvernat de nevoia de justiție și de echilibru, ne șoptește că iubirea ar trebui să fie reciprocă, iar binele să fie răsplătit cu bine. Totuși, în Duminica a 19-a după Rusalii, Mântuitorul Hristos ne așază în fața unei porunci de o radicalitate uimitoare, care depășește orice logică umană: iubirea vrăjmașilor.
Evanghelia după Luca (6, 31-36), preluată din vasta Predică de pe Munte, nu ne oferă doar un cod moral; ea ne cheamă la o transformare ontologică, la un proces duhovnicesc profund, prin care să ne asemănăm nu cu oamenii, ci cu Dumnezeu.
Logica Lumească: Cercul Închis al Reciprocității
Hristos Își începe predica punând baza morală universală: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea.” Aceasta este Legea de Aur, un principiu de echitate recunoscut în majoritatea culturilor și religiilor. Totuși, Mântuitorul arată imediat că această lege, deși necesară, nu este suficientă pentru cel ce aspiră la Împărăția Cerurilor.
El folosește trei întrebări retorice pentru a demasca limitele moralei bazate pe tranzacțional:
- Iubirea reciprocă: „Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.”
- Binefacerea reciprocă: „Și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru.”
- Împrumutul cu așteptări: „Iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai.”
Prin aceste exemple, Iisus ne arată că reciprocitatea este logica de bază a lumii căzute. Iubirea motivată de interes, binele făcut din obligație socială, caritatea din care speri să obții beneficii (fie ele materiale, fie de imagine) — toate acestea sunt acțiuni ce se desfășoară în cercul închis al umanității decăzute. Nu necesită har, ci doar un calcul rațional al beneficiilor. Creștinul este chemat să iasă din acest cerc.
Pășiți pe Calea Fiilor Celui Preaînalt
Momentul de cotitură al Predicii vine cu porunca radicală: „Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt.”
Aceasta este Calea Împărătească, singura care conferă identitatea de fiu al lui Dumnezeu. Iubirea vrăjmașilor nu este un ideal utopic, ci o condiție de asemănare cu Dumnezeu.
Iubind pe cel ce ne face rău, depășim simpla morală și începem să lucrăm la propria noastră desăvârșire duhovnicească. Prin acest act, noi rupem lanțul cauzal al răului: nu răspundem răului cu rău, ci îl oprim, transformându-l în potențial de bine.
Sfântul Ioan Gură de Aur explică această dinamică ca fiind o biruință supremă asupra naturii umane:
„Căci nu este faptă care să te facă mai asemănător cu Dumnezeu decât iubirea vrăjmașilor. Dacă iubești pe cel ce te iubește, n-ai făcut nimic mare, căci și vameșii fac lucrul acesta. Dar dacă iubești pe cel ce te urăște, atunci ajungi în rangul lui Dumnezeu.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei)
Așadar, răsplata nu este un premiu extern, ci este statutul în sine de fiu al Celui Preaînalt, de a fi părtaș naturii divine care iubește necondiționat.
Desăvârșirea în Mila Tatălui
Mântuitorul ne oferă modelul suprem, scoțând în evidență sursa inepuizabilă a iubirii creștine: „că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.„
Mila lui Dumnezeu nu este o reacție la meritele noastre, ci o revărsare liberă a bunătății Sale. Dumnezeu plouă și peste cei drepți, și peste cei păcătoși. El nu oprește răsăritul soarelui pentru că cineva L-a hulit. A fi milostiv înseamnă a copia acest atribut divin, a ne ridica la măsura desăvârșirii prin iubirea necondiționată și jertfelnică.
Mila la care suntem chemați nu este o simplă emoție, ci o stare activă de a fi. Ea se manifestă prin:
- A face bine fără a cere retur.
- A da împrumut fără speranță de recuperare.
- A iubi pe cel ce ne face rău, dorindu-i binele și rugându-ne pentru mântuirea lui.
Acest efort duhovnicesc ne eliberează de legătura cu răul pe care ne-o impune vrăjmașul; cât timp îl urâm, suntem legați de el. Iubirea ne taie acea legătură, ne face liberi și ne apropie de Hristos.
În cele din urmă, Evanghelia Duminicii a 19-a după Rusalii ne reamintește că scopul vieții creștine este asemănarea cu Dumnezeu. Hristos nu ne cere să fim doar oameni buni, ci sfinți. A depăși logica umană a reciprocității, a iubi pe cel ce ne urăște și a arăta milă celor nemulțumitori – iată cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii la care putem ajunge. Să ne rugăm neîncetat ca Bunul Dumnezeu să ne dăruiască tăria de a ne învinge firea și de a deveni, cu adevărat, fii ai Celui Preaînalt.