Frica de moarte și căutarea vieții veșnice sunt, probabil, cele mai vechi și mai profunde dorințe ale omului. Ele stau la baza marilor culturi și religii ale lumii. Însă, pentru noi, creștinii ortodocși, răspunsul la această dilemă nu se găsește într-o filozofie abstractă, ci într-un eveniment istoric și duhovnicesc, plin de paradox: Jertfa lui Hristos pe Cruce. Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne pregătește sufletele pentru această mare taină, prin cuvintele Mântuitorului rostite în dialogul Său cu Nicodim. Aparent un text scurt, această Evanghelie este o sinteză a întregii iconomii a mântuirii.
Șarpele de aramă și Crucea Mântuirii
Pentru a-i explica lui Nicodim misterul jertfei Sale, Mântuitorul face o analogie surprinzătoare, dar plină de sens. El compară viitoarea Sa ridicare pe Cruce cu un episod din Vechiul Testament, descris în cartea Numeri (21:8-9). Pe parcursul călătoriei poporului evreu prin pustie, aceștia au fost mușcați de șerpi veninoși, ca urmare a necredinței lor. La porunca lui Dumnezeu, Moise a făcut un șarpe de aramă și l-a înălțat pe un stâlp. Oricine privea la acest șarpe, se vindeca.
La prima vedere, paralela este șocantă: de ce Hristos Se aseamănă cu un șarpe, simbolul păcatului și al diavolului? Răspunsul este de o profunzime teologică covârșitoare. Șarpele de aramă nu avea venin, era doar o imagine a acestuia. Înălțat pe un lemn, el anula veninul celorlalți șerpi. La fel, Hristos, care a fost „făcut păcat pentru noi” (2 Cor. 5:21), deși El nu a cunoscut păcat, S-a făcut chipul păcatului pe Cruce. Veninul păcatului și al morții, care a mușcat toată omenirea, este anulat prin jertfa Lui. Oricine privește cu credință la Hristos cel Răstignit este vindecat de rănile duhovnicești și primește viață veșnică.
Marea Taină a Iubirii Divine: „Dumnezeu așa a iubit lumea…”
Textul evanghelic ajunge la punctul culminant, la inima mesajului creștin, în versetul 16: „Pentru că Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat”. Această frază nu este doar o declarație, ci o teologie a iubirii. Aici ni se descoperă taina Crucii ca expresie supremă a iubirii divine. Nu este o iubire abstractă, ci una concretă, jertfelnică. Dumnezeu nu a iubit lumea pentru că era bună, ci pentru că El este Iubire. El S-a dat pe Sine pentru noi, cei păcătoși.
Sfântul Ioan Gură de Aur a vorbit amplu despre acest mister al iubirii, explicând că este de neînțeles pentru mintea omenească. El sublinia în Omiliile sale: “Căci nu este dragoste mai mare decât aceasta, ca sufletul cuiva să-l pui pentru prietenii tăi. Căci un lucru e ca un prieten să moară pentru un altul, altul însă ca Dumnezeu, fără de păcat, să moară pentru o lume întreagă.” Prin aceste cuvinte, Sfântul Părinte ne arată că gestul divin al Crucii depășește orice logică umană a sacrificiului, fiind un act de iubire absolută și necondiționată.
Mântuirea nu este o judecată, ci o eliberare
Evanghelia se încheie cu o precizare fundamentală: „n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.” Această frază spulberă imaginea unui Dumnezeu judecător implacabil. Mântuitorul nu a venit să condamne, ci să ofere o cale de salvare.
Judecata este, de fapt, o consecință a alegerii noastre. Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lor erau rele (Ioan 3:19). A te apropia de Hristos înseamnă a te apropia de lumină. A te depărta de El, înseamnă a te îndrepta către întuneric. Calea mântuirii este deschisă tuturor, dar fiecare este liber să o urmeze sau să o respingă. Crucea nu este un simbol al condamnării, ci un semn al iubirii care ne eliberează de moarte și de păcat.
Concluzie: Crucea, altarul iubirii
În această duminică, Biserica ne pregătește să înțelegem că semnul crucii nu este doar un simbol al suferinței, ci o emblemă a biruinței, a iubirii jertfelnice și a vieții veșnice. El ne amintește că, oricât de adânci ar fi rănile păcatului în viața noastră, există o cale spre vindecare. Ca și evreii din pustie, suntem chemați să privim la Hristos Cel Răstignit cu credință și cu pocăință, pentru a primi vindecare de veninul morții.
Să ne rugăm ca Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci să ne fie o pregătire duhovnicească, care să ne ajute să privim cu ochii inimii la Cel ce S-a dat pe Sine din iubire pentru noi. Doar așa putem înțelege că a purta crucea noastră nu înseamnă a duce un blestem, ci a primi o binecuvântare, o șansă la viață veșnică.