În inima fiecărui om, indiferent de rang, avere sau vârstă, se ascunde o întrebare fundamentală: „Ce bine să fac ca să am viața veșnică?” Această interogație nu este doar o preocupare a teologilor, ci o căutare duhovnicească profundă, care, la un moment dat, ne atinge pe toți. O găsim rostită cu sinceritate și cu o oarecare naivitate în Evanghelia Duminicii a XII-a după Rusalii, pe buzele unui tânăr bogat, plin de zel, care a venit la Mântuitorul Iisus Hristos, căutând răspuns la dilema supremă a existenței.
Această întâlnire, de o frumusețe și o profunzime aparte, nu ne prezintă doar o lecție morală, ci ne descoperă o hartă a vieții duhovnicești, împărțită în două etape esențiale: împlinirea poruncilor și chemarea la desăvârșire.
O întrebare, două răspunsuri și un dialog duhovnicesc
Răspunsul Mântuitorului la întrebarea tânărului nu vine dintr-odată. Mai întâi, Iisus îl provoacă la o introspecție, întrebându-l de ce-L numește bun, pentru a-l face să conștientizeze divinitatea Sa. Apoi, Îl îndeamnă să păzească poruncile, enumerându-le pe cele din Decalog: să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele ca pe tine însuți.
Tânărul, cu o sinceritate uimitoare, răspunde că a respectat toate aceste porunci „din copilăria sa”. Este un om moral, un om al Legii. Însă simte că-i lipsește ceva, că poruncile, deși fundamentale, nu sunt suficiente pentru a atinge plenitudinea vieții. El caută mai mult, caută desăvârșirea.
Atunci, Mântuitorul îi oferă un răspuns care răstoarnă logica lumească: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în Cer; după aceea, vino și urmează-Mi.” Aceste cuvinte nu sunt o condamnare a bogăției în sine, ci o chemare la eliberare. Problema tânărului nu era că avea multe averi, ci că averile îl aveau pe el. Inima sa era atașată de cele materiale, iar acest atașament îl împiedica să-L urmeze pe Hristos cu totul, să se dăruiască pe deplin.
Cămila și urechile acului: Despre dificultatea de a te desprinde de cele pământești
Plecarea tristă a tânărului L-a determinat pe Iisus să rostească una dintre cele mai șocante metafore din Scriptură: „Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu.”
Această imagine puternică nu trebuie înțeleasă ca o imposibilitate absolută. Nu este o interdicție a bogăției, ci o descriere a dificultății extraordinare de a te mântui atunci când inima îți este plină de griji materiale, de lăcomie și de atașament față de bunuri. Banii pot deveni un dumnezeu, un idol care pretinde toată atenția și energia noastră.
Însă, cuvintele Mântuitorului nu se referă doar la bogații în sensul literal. Fiecare dintre noi are „bogățiile” sale: confortul personal, mândria, faima, atașamentul față de propria putere sau inteligență. Orice lucru care devine un scop în sine, în loc de a fi un mijloc pentru a-L sluji pe Dumnezeu și pe aproapele, poate deveni o cămilă care nu mai încape prin poarta mântuirii.
Ce ne spun Sfinții Părinți? Despre adevărata bogăție
Părinții Bisericii ne-au lăsat o moștenire duhovnicească inestimabilă, care clarifică sensul acestei Evanghelii. Sfântul Ioan Gură de Aur, marele luminător al Ortodoxiei, ne îndeamnă să înțelegem că adevărata bogăție nu este cea materială, ci cea duhovnicească. El spune: „Dacă este să spunem adevărul, nu e bogat cel ce are multe, ci cel ce n-are trebuinţă de multe, nici nu este sărac cel ce n-are nici o agonisită, ci cel care pofteşte multe.”
Această perspectivă ne reamintește că sărăcia nu este o stare a contului bancar, ci o stare a inimii. Nu este un număr, ci o atitudine. Un om poate avea averi colosale și să fie, în același timp, liber duhovnicește, folosindu-și bogăția pentru a face bine. La fel cum un om poate fi sărac material, dar a cărui inimă este plină de lăcomie și invidie, fiind astfel un „bogat” în sensul evanghelic, incapabil să intre în Împărăția Cerurilor.
O poartă care se deschide: „La Dumnezeu toate sunt cu putință”
Discuția se încheie cu o revelație care aduce speranță și limpezește totul. Ucenicii, uimiți, întreabă: „Atunci, cine poate să se mântuiască?” Și Mântuitorul le răspunde: „La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.”
Această afirmație este cheia de boltă a întregii Evanghelii. Mântuirea nu este un rezultat al efortului nostru ascetic sau al puterii noastre de a ne elibera de patimi, ci este un dar al harului divin. Omul poate doar să dorească, să se străduiască, să-și dorească sincer desăvârșirea. Dumnezeu, văzând această voință, vine în ajutorul nostru și face posibilă transformarea pe care noi, singuri, nu o putem realiza.
Așadar, Evanghelia tânărului bogat nu este un avertisment sumbru, ci un îndemn la libertate. Nu ne cere să ne lepădăm de bunuri, ci de atașamentul față de bunuri. Ne invită să privim dincolo de comorile pământești și să căutăm adevărata bogăție: comoara din Cer, care nu piere, nu se fură și care dă sens întregii noastre vieți. Este o chemare de a ne desprinde de tot ce ne ține ancorați în efemer și de a ne încredința deplin, cu o inimă liberă, în brațele Mântuitorului Hristos.