După o săptămână în care am cinstit Crucea ca pe un altar al biruinței, Evanghelia Duminicii de după Înălțarea Sfintei Cruci ne așează în fața unei provocări directe și radicale. Mântuitorul Hristos nu ne invită la o simplă apartenență la o religie, ci la o ucenicie reală și profundă. Textul de astăzi nu este un îndemn la suferință inutilă, ci un ghid duhovnicesc pentru a descoperi sensul profund al vieții, prin trei pași esențiali: lepădarea de sine, purtarea crucii și urmarea Lui.
Cele trei trepte ale uceniciei creștine
Primul pas, lepădarea de sine, este adesea greșit înțeles. El nu înseamnă a ne anihila personalitatea sau a ne abandona identitatea, ci a renunța la acea parte a noastră dominată de egoism, de patimi și de voința proprie care se opune voinței lui Dumnezeu. Este un act de curaj și de eliberare, un fel de a ne „dezbrăca” de tot ce este străin de ființa noastră autentică, creată după chipul lui Dumnezeu. Prin lepădarea de sine, ne recâștigăm libertatea de sub tirania eului nostru căzut.
Al doilea pas, luarea crucii, completează primul. „Crucea” fiecăruia nu este o suferință impusă, ci acceptarea cu răbdare și credință a tuturor încercărilor vieții, a greutăților, a umilințelor și a responsabilităților noastre. A purta crucea este a te asemăna cu Hristos cel Răstignit. Crucea noastră personală este o cale de smerenie și de asumare a condiției umane. Ea ne maturizează duhovnicește și ne apropie de Hristos.
Ultima treaptă, urmarea lui Hristos, este culmea și scopul întregului drum. A-L urma pe Hristos nu înseamnă doar a face fapte bune, ci a trăi în comuniune cu El. Acțiunea noastră este validată doar atunci când izvorăște din relația cu El, imitându-I viața de iubire, smerenie și slujire. Lepădarea de sine și purtarea crucii noastre au sens doar dacă ne conduc pe acest drum al urmării.
Paradoxul mântuirii și prețul sufletului
Evanghelia de astăzi ne propune un paradox fundamental: „Cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui.” A-și „scăpa viața” înseamnă a te agăța cu disperare de valorile lumești — bani, faimă, putere — și de un stil de viață egoist, crezând că acestea îți pot aduce fericirea. În acest proces, omul își pierde, de fapt, sensul profund al existenței.
La polul opus, a-ți „pierde viața pentru Hristos” înseamnă a renunța la o viață egoistă în favoarea valorilor Evangheliei. Acest act de dăruire totală nu duce la pierdere, ci la un câștig infinit: mântuirea sufletului.
Mântuitorul întreabă retoric: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” Această întrebare subliniază valoarea inestimabilă a sufletului, care depășește orice bogăție materială sau realizare lumească. Sfinții Părinți au subliniat adesea acest aspect. Sfântul Ambrozie al Mediolanului ne învață: „Între cele ce sunt, sufletul este mai de preț decât toate, pentru că numai el este nemuritor.” A-ți pierde sufletul nu înseamnă că el dispare, ci că se rupe de comuniunea cu Dumnezeu, sursa sa de viață, ajungând la moarte duhovnicească.
Mărturisirea credinței și Împărăția care vine
În încheiere, Mântuitorul vorbește despre rușinea de a-L mărturisi și despre „Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” În lumea de azi, a-ți mărturisi credința este adesea văzut ca un act demodat, lipsit de „intelectualism” sau chiar un semn de slăbiciune. Însă, Hristos ne avertizează că a te rușina de El și de cuvintele Sale înseamnă, de fapt, a te rușina de Adevăr și de propria ta mântuire.
Iar „Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” nu este doar un eveniment viitor, de la sfârșitul veacurilor. Ea este o realitate care poate fi văzută și trăită și aici, pe pământ. Prin Schimbarea la Față, relatată imediat după acest pasaj în Evanghelia după Marcu, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor o anticipare a acestei puteri și slave. Împărăția lui Dumnezeu este o realitate duhovnicească, care poate fi descoperită și experimentată de toți cei care, prin lepădare de sine și purtarea crucii, Îl urmează cu adevărat.
Concluzie
Evanghelia de după Înălțarea Sfintei Cruci nu este o povară, ci o chemare la libertate. Ea ne invită să ne eliberăm de poverile inutile ale egoismului și ale grijilor lumești, să ne asumăm crucea cu demnitate și să-L urmăm pe Hristos. Adevăratul câștig al vieții nu este bogăția materială, ci mântuirea sufletului, care are o valoare inestimabilă. La fel cum Hristos a transformat instrumentul morții în armă a biruinței, și noi suntem chemați să transformăm suferințele vieții în trepte spre unirea cu El, înțelegând că adevăratul drum spre mântuire trece, inevitabil, prin Cruce.