În galeria de aur a sfinților români, figura Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) ocupă un loc aparte. El nu a fost doar un domnitor al Țării Românești, ci și un martir al credinței, un ctitor vizionar și un patron al culturii naționale. Domnia sa, o perioadă de aproape 26 de ani, a reprezentat un „secol de aur” pentru cultura românească, cunoscută sub numele de stilul brâncovenesc. Însă dincolo de realizările politice și artistice, rolul său în istoria Bisericii Ortodoxe Române este cel care i-a conferit sfințenia, transformându-l, alături de fiii săi, într-un model de credință jertfelnică pentru tot neamul.
Stilul Brâncovenesc: Arhitectură, Cultură și Simbolism Ortodox
Una dintre cele mai durabile moșteniri ale lui Constantin Brâncoveanu este stilul artistic care-i poartă numele. Stilul brâncovenesc nu a fost doar o mișcare artistică, ci o expresie a identității naționale și o mărturie a profunzimii credinței ortodoxe. El reprezintă o sinteză unică între elemente renascentiste și baroce occidentale și tradiția bizantină locală. Bisericile și mănăstirile ctitorite în această perioadă, cu o arhitectură elegantă, pridvoare decorate, balcoane bogat sculptate și picturi murale excepționale, sunt mărturii vii ale unui avânt artistic și duhovnicesc.
Printre cele mai reprezentative ctitorii ale sale se numără:
- Mănăstirea Horezu, o capodoperă a stilului brâncovenesc, inclusă în patrimoniul UNESCO și considerată cea mai importantă ctitorie a sa. Aici, el a înființat un puternic centru de cultură, tipografie și artă.
- Palatul Mogoșoaia, deși cu funcție laică, poartă amprenta inconfundabilă a stilului brâncovenesc, cu elemente decorative inspirate din arhitectura bisericească.
- Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cunoscută și sub numele de „Brâncoveanu”, a fost restaurată de el, devenind un centru de iradiere a culturii și credinței ortodoxe în Transilvania.
Prin aceste ctitorii, Constantin Brâncoveanu a asigurat Bisericii o bază materială solidă și a creat un cadru în care viața liturgică și cea culturală au prosperat, dând un sentiment de unitate și continuitate neamului românesc, într-o perioadă de mari frământări politice.
Mecena al Cărții și al Învățăturii Bisericești
Constantin Brâncoveanu a înțeles că o națiune puternică este una cu o cultură vie și cu o credință profundă, iar instrumentul principal al acestei misiuni era cartea tipărită. El a fost un generos protector al tipografiilor, în special a celei de la Mănăstirea Snagov, unde s-au tipărit numeroase cărți de cult în limba română, dar și în slavonă, greacă și chiar arabă, pentru a sprijini Ortodoxia din tot Răsăritul.
Printre cele mai importante tipărituri din timpul său se numără:
- Molitfelnicul de la Snagov (1697), un ghid liturgic esențial pentru preoți.
- Slujba și Paraclisul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, tipărită la Iași, o carte de cult dedicată unui alt mare sfânt român.
- Tipăriturile pentru popoarele creștine din Balcani și din Orientul Apropiat, care arată rolul său de apărător al Ortodoxiei în întregul spațiu balcanic.
Prin tipărirea cărților în limba română, a contribuit decisiv la stabilirea limbii liturgice naționale, ceea ce a întărit identitatea religioasă a poporului. Această activitate de mecenat nu a fost doar o ambiție culturală, ci o strategie duhovnicească de a consolida credința ortodoxă a poporului și de a-l feri de influențele protestante și catolice.
Apărător al Ortodoxiei și Diplomat Abil
Domnia lui Brâncoveanu a fost o permanentă navigație între puterile ostile: Imperiul Otoman, suzeranul său, Imperiul Habsburgic, aflat în plină expansiune, și Imperiul Rus, care își căuta o ieșire la Marea Neagră. În acest context, Constantin Brâncoveanu s-a dovedit a fi un diplomat abil, capabil să mențină o pace de lungă durată, cunoscută sub numele de „pacea brâncovenească”. Această stabilitate politică i-a permis să se dedice dezvoltării interne a țării și, mai ales, sprijinirii Bisericii.
El a fost un protector al Ortodoxiei nu doar în Țara Românească, ci în întreaga lume ortodoxă. A acordat ajutoare financiare generoase Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim și Alexandria, precum și mănăstirilor de la Muntele Athos. Această atitudine a demonstrat o conștiință universală a Ortodoxiei, văzându-se pe sine nu doar ca un domnitor local, ci ca un protector al întregii Biserici a Răsăritului. Astfel, el a devenit un sprijinitor vital pentru Ortodoxia aflată sub stăpânire otomană.
Jertfa Supremă: Martiriul Sfinților Brâncoveni
Viața sa de ctitor și diplomat s-a încheiat cu o jertfă de sânge, care l-a transformat în martir și sfânt. În 1714, a fost arestat, detronat și dus la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu sfetnicul său, Ianache Văcărescu. Acuzat de trădare de către Poarta Otomană, dar în realitate suspectat de a fi acumulat o avere uriașă și de a fi avut legături cu inamicii turcilor, Brâncoveanu a fost supus unor presiuni teribile.
Evenimentul culminant a avut loc la 15 august 1714, de Praznicul Adormirii Maicii Domnului. Aflând că singura cale de a-și salva viața era să se convertească la islam, Constantin Brâncoveanu a refuzat cu fermitate. A asistat la decapitarea celor patru fii ai săi și, în cele din urmă, a fost decapitat și el. Ultimul său cuvânt adresat fiilor săi a fost: „Fii mei, iată, toate averile și tot ce am avut am pierdut. Să nu ne pierdem însă și sufletele, ci stați tari și curajoși, și nu vă lepădați de Hristos, Mântuitorul nostru. Puneți-vă sufletele pentru credința noastră, că a noastră este fericirea cerească, iar nu viața de aici. Iată, o mică durere vă veți face și o veșnică fericire veți dobândi.”¹ Aceste cuvinte, care au stat mărturie pentru credința sa, arată că, în fața morții, a ales veșnicia. Jertfa sa și a familiei sale a pecetluit credința ortodoxă a neamului românesc.
Concluzie: O Moștenire Vie pentru Creștinul de Azi
Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu familia sa, rămâne una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei noastre. El ne arată că un conducător poate sluji țara și Biserica în egală măsură, că arta și cultura pot fi unelte ale credinței și că cea mai mare victorie a unui creștin nu se câștigă pe câmpul de luptă, ci în fața morții, mărturisind credința în Hristos.
Moștenirea sa nu este doar un trecut glorios, ci un îndemn viu pentru noi, cei de astăzi. Să zidim și noi, în spiritul brâncovenesc, biserici vii în sufletele noastre, să apărăm credința cu curaj și să transmitem mai departe lumina Ortodoxiei, pentru ca jertfa sa și a fiilor săi să nu fi fost în zadar.
¹ Mircea Păcurariu, Sfinți daco-români și români, Editura M.S.F. Dacia, Iași, 1994, p. 119.