Există figuri în istoria Bisericii noastre care se ridică deasupra epocii lor, acționând ca niște punți vii între lumi aparent ireconciliabile. Andrei Scrima, preot, monah, teolog și un spirit profund european, este una dintre aceste figuri. Viața și opera sa reprezintă o mărturie rară despre cum credința creștină ortodoxă, cu adâncimile sale mistice și tradiția sa milenară, poate dialoga cu luciditatea tăioasă a modernității, fără a se compromite. Relația lui Andrei Scrima cu credința nu a fost una de simplă aderență dogmatică, ci o experiență de o rară profunzime, o căutare duhovnicească neîntreruptă a Adevărului.
Mărturisirea autentică a unui martor al tăcerii
Andrei Scrima a înțeles, poate mai bine decât mulți alții, că a fi creștin în secolul XX nu mai înseamnă a repeta formule, ci a trăi și a mărturisi autentic. Născut în 1925, parcursul său a fost unul atipic, marcat de două mari etape ale formării sale duhovnicești: întâlnirea cu mișcarea Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din București și experiența exilului occidental, la Paris.
Prima a fost o inițiere în inima vieții mistice ortodoxe. La Rugul Aprins, sub îndrumarea duhovnicească a unor mari părinți precum Ioan Kulîghin și Daniil Tudor, Andrei Scrima a pătruns în profunzimile rugăciunii isihaste, a trezviei și a practicii filocalice. Aici, a învățat că credința nu este o abstracție, ci o realitate vie, trăită, o întâlnire personală cu Hristos. A fost o școală a tăcerii și a curățirii minții, unde adevărurile teologice nu erau doar gândite, ci experimentate. Această experiență l-a echipat cu o forță interioară rară, care l-a ajutat să traverseze o lume din ce în ce mai zgomotoasă și mai secularizată.
A doua etapă, cea a exilului, l-a confruntat cu o realitate diferită. Lumea occidentală, fascinată de Orient dar străină de tradiția sa vie, l-a provocat să reformuleze mesajul ortodoxiei. Scrima nu a căzut în capcana prozelitismului agresiv, ci a ales calea mărturiei discrete, a prezenței. A devenit un punte de legătură între Ortodoxia mistică și intelectualitatea europeană, un preot care slujea în tăcere, dar ale cărui cuvinte, scrise sau rostite, aveau o greutate imensă.
Teologia Persoanei: Credința ca relație vie
Una dintre contribuțiile esențiale ale lui Andrei Scrima la gândirea teologică ortodoxă este așezarea persoanei în centrul reflecției. Pentru el, dogma nu era o simplă definiție rece, ci o expresie a unei realități trinitare, unde persoana umană este chemată să participe la comuniunea iubitoare a Sfintei Treimi.
În viziunea sa, Adevărul nu este un concept, ci o Persoană: Hristos. A-l cunoaște pe Hristos înseamnă a-l întâlni, a intra în comuniune cu El. Credința devine astfel o relație vie, o iubire care se manifestă în acțiune și în trăire. El sublinia adesea că teologia nu poate fi redusă la un sistem filozofic, ci trebuie să fie, înainte de toate, o experiență duhovnicească. Precum spunea marele teolog Olivier Clément, discipol și prieten al său: „El nu a scris cărți de teologie, ci a fost o prezență teologică.”
Așadar, pentru Andrei Scrima, crezul nu era doar un ansamblu de propoziții de acceptat, ci un ghid pentru o viață transformată. El a trăit profund adevărul că a fi creștin înseamnă a te naște și a crește continuu într-un raport de iubire cu Dumnezeu și cu aproapele, raport care se reflectă în fiecare act al vieții.
O spiritualitate a discernământului și a libertății
Ce a făcut ca relația lui Andrei Scrima cu credința să fie atât de relevantă pentru omul de azi? Faptul că el a propus o spiritualitate a discernământului, nu a fanatismului. Într-o lume a ideologiilor, el a pus accentul pe libertatea lăuntrică. În loc să condamne lumea modernă, el a căutat să o înțeleagă, să-i vadă rănile și să-i ofere balsamul credinței, nu ca pe o evadare, ci ca pe o împlinire.
El a fost un căutător neobosit al esenței. Nu s-a mulțumit cu forme fără fond. A căutat întotdeauna să ajungă la inima credinței, la experiența vieții în Hristos, prin sacrament, prin rugăciune și prin iubire. Prin exemplul său, a arătat că Ortodoxia nu este un muzeu al trecutului, ci o sursă vie de apă, care poate potoli setea omului modern, rătăcit și neliniștit.
Concluzie: Mărturia care continuă să inspire
Relația dintre Andrei Scrima și credință este un model de urmat. El a fost un om al paradoxurilor: un monah într-o lume laică, un intelectual într-o lume a simplității, un om al tăcerii care a rostit cuvinte cu o putere covârșitoare. Moștenirea sa duhovnicească ne îndeamnă să privim dincolo de superficialitate și să redescoperim profunzimea Ortodoxiei.
În locul unei credințe formale, el ne propune o credință vie. În locul dogmei reci, ne oferă o relație personală. Și în locul disperării modernității, ne arată că Adevărul este o Persoană, care ne așteaptă să o întâlnim, nu doar în paginile cărților, ci în inima noastră. Astfel, Andrei Scrima nu doar că a slujit credința, ci a devenit el însuși un martor și un îndrumător al căii duhovnicești pentru toți cei ce caută sensul și plinătatea vieții.