Duminica Înfricoșătoarei Judecăți ne așază înainte oglinda propriei noastre veșnicii. Nu este o duminică a spaimei paralizante, ci a responsabilității depline, un popas duhovnicesc în care înțelegem că fiecare gest de mână întinsă sau de privire întoarsă în altă parte scrie, în mod invizibil, sentința vieții noastre viitoare.

Pregătirea pentru marea întâlnire

Ne aflăm în pragul Postului Mare, în a treia duminică a perioadei Triodului. După ce am învățat despre smerenia Vameșului și despre brațele părintești care îl primesc pe Fiul Risipitor, Biserica ne cheamă astăzi să privim spre „sfârșitul drumului”. Sfânta Evanghelie de la Matei (25, 31-46) ne descrie, cu o claritate cutremurătoare, momentul în care timpul se va opri, iar Fiul Omului va veni întru slava Sa pentru a despărți oile de capre.

Termenul grecesc folosit pentru acest eveniment final este Parousia (παρουσία). Deși în limbajul curent îl traducem prin „venire”, în contextul original el desemna vizita oficială a unui împărat sau a unui demnitar într-o cetate. Nu este o simplă apariție, ci o prezență copleșitoare care umple tot spațiul și care nu mai lasă loc de tăgadă sau ascunziș. Această prezență a lui Hristos este ea însăși judecata: lumina Lui va face ca tot binele sau tot răul din noi să devină vizibil.

Criteriul Judecății: Nu ce am știut, ci cât am iubit

Dacă ne uităm cu atenție la textul evanghelic, observăm ceva uluitor: Hristos nu ne va întreba cât de mulți bani am strâns, cât de renumiți am fost sau cât de rafinați teologic am devenit. Singurul criteriu este mila concretă.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că milostenia este „arta artelor”:

„Milostenia nu este numai oferirea de bani, ci este mai ales sentimentul de compasiune față de suferința celuilalt. Dumnezeu nu cere atât mărimea darului, cât mărimea dragostei cu care este oferit” [^1].

Fiecare flămând, însetat, străin sau bolnav este, după cuvântul Domnului, o prezență tainică a Sa. Întâlnirea cu „cel mai mic dintre frați” este, de fapt, întâlnirea cu Hristos cel suferind. Cine îl ignoră pe sărac, îl ignoră pe Dumnezeu.

Dilema drepților și marea surpriză

O nuanță fascinantă a textului este uimirea ambelor tabere. Atât cei mântuiți, cât și cei osândiți întreabă: „Doamne, când Te-am văzut…?”.

Aceasta ne arată că binele adevărat, cel care mântuiește, este cel făcut din firesc duhovnicesc, nu din calcul. Cei de-a dreapta au ajutat pentru că aveau inima plină de dragoste, fără să știe că Îl hrănesc pe Însuși Dumnezeu. În schimb, cei de-a stânga au eșuat pentru că au căutat pe Dumnezeu doar în locuri „înalte”, ignorându-L în praful străzii sau în suferința de lângă ei.

Sfântul Vasile cel Mare avertizează asupra pericolului amânării acestui bine:

„Pâinea pe care tu o păstrezi aparține celui flămând; haina care stă în lada ta aparține celui gol; încălțămintea care putrezește la tine aparține celui desculț; banii pe care îi ții îngropați aparțin celui care are nevoie de ei” [^2].

Diaconia și mântuirea în secolul vitezei

Într-o lume marcată de individualism și de o „cultură a indiferenței”, așa cum o numesc sociologii contemporani, mesajul acestei duminici este mai actual ca niciodată. Conceptul de Diakonia (διακονία) — termenul grecesc pentru „slujire” sau „ajutorare” — nu este opțional pentru un creștin ortodox.

A sluji (diakonein) înseamnă a ieși din propriul egoism. Statisticile europene arată că singurătatea este „epidemia” secolului XXI. Astfel, „cercetarea celui bolnav” sau „primirea străinului” în zilele noastre poate însemna și un telefon dat unui bătrân singur sau un cuvânt de încurajare pentru un coleg aflat în depresie.

Focul cel veșnic: O perspectivă patristică

Trebuie să înțelegem corect conceptul de „foc veșnic”. Sfinții Părinți ne explică faptul că Dumnezeu este doar iubire și lumină. El nu „pedepsește” în sensul uman, juridic.

Sfântul Isaac Sirul ne oferă o perspectivă profundă:

„Cei care sunt pedepsiți în gheenă sunt loviți de biciul dragostei. Ce poate fi mai amar și mai cumplit decât chinul dragostei? Aceia care simt că au păcătuit împotriva dragostei suferă un chin mai mare decât orice tortură” [^3].

Iadul este, deci, neputința de a iubi într-un ocean de iubire divină. Este starea celui care s-a închis în sine atât de mult, încât lumina lui Dumnezeu îl arde în loc să îl încălzească.

Concluzie: De la Lăsatul secului de carne la începutul postului inimii

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți este numită și a Lăsatului sec de carne. Încetăm să mai consumăm hrană de origine animală pentru a ne ușura trupul, dar mai ales pentru a ne „ușura” inima de povara mândriei.

Frica de Judecată trebuie să se transforme în dor de Hristos. Nu judecata trebuie să ne sperie, ci posibilitatea de a rata întâlnirea cu Dragostea. Să pornim spre Sfântul și Marele Post cu această dorință: de a vedea în fiecare om un frate al lui Hristos, știind că la finalul vieții vom fi judecați după o singură lege – legea iubirii care se jertfește.

Note de subsol:

[^1]: Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia LII, în Colecția PSB.

[^2]: Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a VI-a, „Către cei bogați”.

[^3]: Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Cuvântul XXVII.