Introducere: Trei stele pe bolta Bisericii, o singură lumină
În fiecare an, la 30 ianuarie, Biserica Ortodoxă îmbracă haine de sărbătoare pentru a cinsti simultan trei dintre cei mai mari stâlpi ai creștinătății: Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. Deși fiecare dintre acești titani ai credinței are propria zi de prăznuire, pronia divină și evlavia poporului au rânduit o zi de sărbătoare comună pentru a pune capăt unei dispute ce măcina comunitatea din Constantinopolul secolului al XI-lea. Atunci, credincioșii se împărțiseră în „vasilieni”, „grigorieni” și „ioaniți”, fiecare grup susținând că ierarhul lor preferat este cel mai mare.
Însă, Sfinții s-au arătat împreună Sfântului Ioan Mauropous, descoperindu-i că în fața lui Dumnezeu sunt una: „Nu este nicio dezbinare între noi și nicio împotrivire”. Această unitate miraculoasă ne oferă astăzi o lecție fundamentală despre modul în care darurile diferite, atunci când sunt puse în slujba lui Hristos, clădesc un singur trup duhovnicesc. Sărbătoarea lor este, așadar, imnul armoniei, al teologiei înalte și al dragostei jertfelnice.
I. Sfântul Vasile cel Mare: Brațul lucrător și rânduiala vieții
Sfântul Vasile cel Mare (330–379) reprezintă în triadă forța organizatorică și profunzimea acțiunii sociale. Într-o perioadă în care Imperiul era zguduit de foamete și erezii, el nu s-a limitat la scrieri teoretice, ci a ctitorit „Vasiliada” – primul complex filantropic din istorie, care cuprindea spitale, azile și școli.
Pentru Sfântul Vasile, credința fără fapte era de neconceput. El a dat formă monahismului prin Regulile sale și a lăsat moștenire Liturghia care îi poartă numele, celebrată în momentele de maximă intensitate ale anului bisericesc. El ne învață că urcușul duhovnicesc trece obligatoriu prin slujirea aproapelui.
Sfântul Vasile subliniază responsabilitatea noastră față de bunurile primite:
„Pâinea pe care o păstrezi tu aparține celui flămând; haina pe care o ții încuiată în lada ta aparține celui gol; încălțămintea care putrezește la tine aparține celui desculț; argintul pe care îl ai îngropat aparține celui aflat în nevoie.”¹
II. Sfântul Grigorie Teologul: Privirea vulturului către tainele Treimii
Dacă Vasile a fost „brațul”, Sfântul Grigorie (329–389) a fost „mintea” contemplativă. Supranumit „Teologul” pentru profunzimea cuvântărilor sale despre Sfânta Treime, Grigorie a reușit să exprime inexprimabilul. Stilul său poetic și filosofic a apărat Ortodoxia în fața arianismului, restabilind adevărul despre divinitatea Fiului și a Duhului Sfânt.
Grigorie nu a căutat puterea, ci singurătatea rugăciunii. El ne arată că teologia nu este o simplă speculație intelectuală, ci o experiență a curățirii inimii. Doar cel curat poate „vedea” pe Dumnezeu prin contemplație duhovnicească.
Sfântul Grigorie ne avertizează asupra sfințeniei actului de a vorbi despre Dumnezeu:
„Nu oricine poate filosofa despre Dumnezeu, ci numai cei care s-au cercetat pe sine și au fost curățiți, sau sunt în curs de curățire, atât la trup, cât și la suflet.”²
III. Sfântul Ioan Gură de Aur: Trâmbița pocăinței și dascălul lumii
Sfântul Ioan (347–407), supranumit „Hrisostom” (Gură de Aur) pentru elocința sa fără egal, rămâne cel mai mare predicator al Bisericii. Opera sa este un izvor nesecat de tâlcuire a Sfântei Scripturi, aplicată la problemele concrete ale vieții de zi cu zi: familie, educație, dreptate socială și morală.
Ca Arhiepiscop al Constantinopolului, Ioan nu s-a temut să mustre luxul excesiv și corupția, plătind cu exilul pentru curajul său. Liturghia sa, pe care o oficiem aproape în fiecare duminică, este inima vie a Ortodoxiei. El ne învață că cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ardă în noi și să ne transforme radical viața.
Despre puterea rugăciunii în viața creștinului, Sfântul Ioan spune:
„Rugăciunea este lumina sufletului, adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, mijlocitoarea între Dumnezeu și oameni. Prin ea, sufletul se ridică la cer și îmbrățișează pe Domnul cu nespuse mângâieri.”³
IV. Trei daruri, un singur scop: Mântuirea omului
Ceea ce îi unește pe acești Trei Ierarhi este armonia perfectă între cultură și sfințenie. Ei au luat tot ce era mai bun din filosofia și retorica greacă a timpului lor și le-au „botezat”, punându-le în slujba Evangheliei. În ei vedem echilibrul dintre minte și inimă.
Sărbătoarea lor este și o celebrare a educației creștine. Ei sunt ocrotitorii școlilor teologice tocmai pentru că au demonstrat că un intelectual autentic este, în primul rând, un om de rugăciune. Viața lor ne arată că drumul duhovnicesc nu este o uniformizare, ci o valorificare a talentelor unice ale fiecăruia:
Vasile ne dă rânduiala și fapta;
Grigorie ne dă înălțimea gândului și teologia;
Ioan ne dă focul cuvântului și rigoarea morală.
Concluzie: Chemarea către unitatea în Hristos
Sfinții Trei Ierarhi rămân pentru noi modele de neclintit într-o lume care caută adesea dezbinarea. Ei ne învață că diversitatea opiniilor sau a caracterelor nu trebuie să ducă la ceartă, ci la o îmbogățire reciprocă în iubirea lui Hristos. Prin pilda lor, suntem chemați să fim „vasilieni” prin milostenie, „grigorieni” prin rugăciune și „ioaniți” prin propovăduirea adevărului.
Îndemn la acțiune: Astăzi, să citim un scurt fragment din scrierile lor și să ne întrebăm: cum putem aduce mai multă unitate în familia sau comunitatea noastră? Să cerem ajutorul acestor „trei mari luminători ai Dumnezeirii” pentru ca mintea noastră să se lumineze și inima noastră să se încălzească de focul Duhului Sfânt.
Note de subsol
¹ Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a VI-a: „Împotriva bogăției”, în Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” (PSB), vol. 17, Editura EIBMBOR, București, 1986.
² Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Cuvântarea I: „Împotriva enomienilor”, Editura Anastasia, București, 1993.
³ Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre rugăciune, Cuvântul I, în „Omilii la diverse texte biblice”, Editura Sophia, București, 2005.