Introducere: De la lumina ieslei la umbra prigoanei
Duminica după Nașterea Domnului ne așază înainte o perspectivă răvășitoare asupra tainei întrupării. Dacă în ziua praznicului inima ni s-a umplut de bucuria colindelor și de lumina stelei care i-a călăuzit pe magi, Evanghelia de astăzi (Matei 2, 13-23) ne confruntă cu o realitate crudă: prigoana, exilul și jertfa. Vedem cum Pruncul Iisus, „Pacea lumii”, este întâmpinat de mânia sângeroasă a unui pământean însetat de putere.
Această trecere bruscă de la liniștea Betleemului la drumul greu al Egiptului nu este întâmplătoare. Ea ne descoperă că viața duhovnicească nu este o simplă stare de confort, ci un parcurs marcat adesea de încercări, unde paza divină se împletește cu ascultarea omului. În rândurile ce urmează, vom explora înțelesurile profunde ale fugii în Egipt, sensul suferinței celor 14.000 de prunci uciși și modul în care Dumnezeu transformă exilul în scară către mântuire.
- Fuga în Egipt: Dumnezeu asumă condiția de refugiat
Evanghelia ne spune că Iosif primește poruncă de la înger: „Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Sa și fugi în Egipt”. Este tulburător să vedem cum Cel ce a făcut cerul și pământul alege să fugă din calea unui rege muritor. De ce nu L-a nimicit Dumnezeu pe Irod printr-o minune? Sfinții Părinți ne învață că Hristos S-a făcut om cu adevărat, supunându-Se legilor firii omenești, inclusiv vulnerabilității.
Fuga în Egipt are o însemnătate duhovnicească uriașă: ea sfințește drumurile pribegiei. Egiptul, care în Vechiul Testament era simbolul robiei și al idolatriei, devine acum loc de adăpost pentru Mântuitor. Prin prezența Sa, Hristos vindecă rănile trecutului și pregătește acest pământ să devină, mai târziu, „grădina monahismului”.
Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește astfel această smerenie a Domnului:
„Domnul fuge pentru ca să ne învețe pe noi că, atunci când suntem prigoniți, nu trebuie să ne împotrivim cu mândrie, ci să ne ferim cu smerenie. Dacă El, Cel Atotputernic, a fugit, cu cât mai mult noi, cei slabi, trebuie să evităm primejdiile care ne depășesc măsura.”¹
- Dreptul Iosif: Model de ascultare și responsabilitate
Un aspect central al textului este figura Dreptului Iosif. El nu stă să cerceteze logic porunca îngerului, nu întreabă „De ce tocmai în Egipt?” sau „Cum vom supraviețui?”. Reacția sa este imediată: „a luat noaptea Pruncul și pe Mama Sa și au plecat”.
Într-o lume în care autoritatea și responsabilitatea sunt adesea înțelese ca putere asupra celorlalți, Iosif ne oferă o lecție de autoritate prin slujire. El este „păzitorul tainei”, cel care își asumă grija față de Hristos și de Fecioara Maria în condiții de risc extrem. Această ascultare necondiționată este motorul vieții duhovnicești.
Sfântul Efrem Sirul subliniază acest rol protector:
„Iosif s-a făcut pildă de purtare de grijă, fiind cel care a oferit odihnă Celui ce odihnește întreaga zidire, însoțindu-L pe cale și ocrotind floarea nepătată a fecioriei în pământ străin.”²
III. Martiriul Pruncilor: Jertfa nevinovăției și mângâierea Rahei
Unul dintre cele mai dureroase fragmente din Scriptură este cel al uciderii pruncilor din Betleem. Mânia lui Irod, orbit de dorința de a-și păstra tronul, a dus la vărsarea sângelui nevinovat. Biserica îi cinstește pe acești prunci ca fiind primii martiri pentru Hristos. Ei nu L-au mărturisit pe Domnul prin cuvânt, ci prin moartea lor, păzind, fără să știe, viața Mântuitorului.
Textul menționează plângerea Rahei care „nu voiește să fie mângâiată”. Această durere umană este asumată de Dumnezeu. Pruncii uciși sunt astăzi flori în grădina Raiului, amintindu-ne că în planul divin, nicio suferință nu este irosită. În contextul actual, acest fragment ne îndeamnă la o reflecție profundă asupra valorii vieții și asupra ocrotirii celor nevinovați în fața sistemelor opresive sau a egoismului uman.
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful explică această jertfă:
„Acești prunci au primit botezul sângelui înainte de a primi botezul apei, fiind jertfiți în locul Pruncului Hristos, ca să ni se arate că împărăția Sa nu este din această lume și că moartea pentru El este poarta către viața veșnică.”³
- Întoarcerea și așezarea în Nazaret: Sfințirea vieții obișnuite
După moartea lui Irod, Sfânta Familie se întoarce, însă, din prudență, se stabilește în Nazaret, o localitate obscură și neînsemnată la acea vreme. „Nazarinean Se va chema” devine nu doar o împlinire a proroociilor, ci un simbol al modestiei divine.
Petrecerea anilor copilăriei și tinereții în Nazaret ne învață că sfințenia nu necesită întotdeauna scene grandioase sau recunoaștere publică. Cea mai mare parte a vieții pământești a Mântuitorului s-a desfășurat în tăcere, muncă și rugăciune, în cadrul unei familii. Acest lucru sfințește viața noastră de zi cu zi, oferind sens activităților noastre cotidiene, dacă acestea sunt făcute cu gândul la Dumnezeu.
Concluzie: Chemarea la o viață de veghe duhovnicească
Evanghelia Duminicii după Nașterea Domnului ne învață că prezența lui Hristos în lume stârnește reacții contrare: închinarea magilor sau mânia lui Irod. Fiecare dintre noi poartă în sine un mic „Betleem” în care s-a născut Hristos prin Botez. Întrebarea este: cum Îl apărăm pe Hristos din inima noastră?
Suntem chemați să fim precum Iosif: treji la îndemnurile lui Dumnezeu, gata să „fugim” de ispitele și de „Irozii” gândurilor rele care vor să omoare viața duhovnicească din noi. Articolul de față ne îndeamnă ca, în prag de An Nou, să ne asumăm responsabilitatea de a ocroti binele din noi și din cei din jur, știind că, deși drumul poate trece prin Egiptul încercărilor, destinația finală este Ierusalimul Ceresc.
Să nu ne temem de exil sau de greutăți, căci Cel ce a fost numit Nazarineanul este mereu cu noi, transformând orice Nazaret al vieții noastre într-o poartă a Raiului.
Note de subsol
¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia VIII, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ² Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii, traducere de Pr. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2010. ³ Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Dialogul cu iudeul Tryfon, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 2, București, 1980.