Istoria Bisericii Ortodoxe Române, neîntreruptă și plină de nevoințe, nu poate fi înțeleasă pe deplin fără a privi către jertfa luminoasă a celor care, la ceas de grea cumpănă, au ales să pună credința strămoșească mai presus de însăși viața lor pământească. În panteonul sfinților români, un loc de cinste îl ocupă Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu.
Acești eroi ai Ortodoxiei transilvănene nu sunt doar nume pe un calendar, ci stâlpi de foc ce mărturisesc despre rezistența duhovnicească și identitară a neamului românesc în fața unei ofensive sistematice de deznaționalizare și dezbinare confesională. Jertfa lor din 12 noiembrie 1763 nu a fost un simplu act de revoltă, ci o proclamare solemnă a fidelității față de Adevărul neschimbat al dreptei credințe.
Contextul istoric: vremea marii încercări în Transilvania
Secolul al XVIII-lea a reprezentat o perioadă de mari frământări pentru românii ortodocși din Transilvania, aflată sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. După Pacea de la Karlowitz (1699), politica imperială a urmărit în mod constant atragerea românilor la Biserica Unită cu Roma (greco-catolicism), promițând în schimb drepturi și libertăți pe care românii nu le aveau ca ortodocși.
Deși unii români, sub presiuni economice și sociale, au acceptat Uniația, marea majoritate a poporului a rămas neclintită în credința sa. Ofensiva s-a intensificat în zona Năsăudului, un ținut strategic pe granița de est a imperiului. Aici, împărăteasa Maria Tereza a inițiat militarizarea zonei prin înființarea celor două regimente grănicerești.
- Condiția silei: Concomitent cu promisiunile de eliberare din iobăgie și de dobândire a unor drepturi militare (printre care cea de a fi „liberi” și nu „iobagi”), s-a impus condiția obligatorie ca toți cei înrolați să adere la greco-catolicism. Această combinație de atracție socială și presiune confesională a creat un câmp de luptă duhovnicească.
- Protestul și așteptarea: Românii din Năsăud, deși dornici de libertate socială, au cerut insistent ca dreptul lor la credința ortodoxă să fie garantat în scris de către împărăteasă, realizând că libertatea pământească nu poate fi cumpărată cu prețul celei cerești. Când promisiunile au fost încălcate, iar presiunea asupra conștiinței a devenit insuportabilă, a izbucnit mișcarea de la Salva.
Atanasie Todoran din Bichigiu: Glasul profetic al neamului
Figura centrală a acestei mișcări a fost Atanasie Todoran din Bichigiu, un țăran liber, bătrân și înțelept, ajuns la o vârstă venerabilă (se crede că avea peste 100 de ani). Experiența sa de viață, cunoașterea de carte și trecutul militar (fusese căpitan în armata habsburgică, dar a dezertat, refugiindu-se în Moldova și Maramureș pentru a-și păstra credința) l-au așezat în fruntea poporului ca un veritabil patriarh și conducător.
Mărturia sa de la Salva:
La 10 mai 1763, pe Câmpul lui Ruben din Salva, unde grănicerii erau adunați pentru depunerea jurământului militar, Atanasie Todoran a rostit o cuvântare răscolitoare. Călare, el s-a adresat mulțimii cu o putere de convingere uimitoare, subliniind trădarea autorităților:
„De doi ani suntem cătane, adică grăniceri, și carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătănești; copiii noștri vor merge până la marginile pământului să-și verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copiii noștri să fie tot proș1ti… Așa nu vom purta armele, ca și sfânta lege să ne-o ciufulească tisturile.”¹
El a îndemnat românii să refuze jurământul până la primirea unei garanții clare privind drepturile și, mai ales, credința. Mesajul lui a fost un strigăt de trezire: nu negociați credința pentru avantaje materiale! Gestul său a determinat două batalioane grănicerești să arunce armele și să refuze înrolarea sub amenințarea pierderii Ortodoxiei.
Jertfa supremă și mărturisirea iubiților ucenici
Reacția autorităților austriece a fost rapidă și brutală. Mișcarea a fost reprimată, iar Atanasie Todoran, considerat instigator, a fost prins și condamnat la moarte alături de alți fruntași.
Cei trei tovarăși de suferință:
Alături de bătrânul Atanasie au fost martirizați alți trei bărbați, deveniți simboluri ale fermității năsăudene:
- Vasile din Mocod
- Grigore din Zagra (numit în unele surse și Marin Grigore)
- Vasile din Telciu (numit în unele surse și Vasile Oichi)
Acești patru bărbați simpli, dar cu o credință nezdruncinată, au reprezentat vârfurile de lance ale rezistenței ortodoxe. Ei nu erau teologi de școală, ci mărturisitori prin fapta, a căror conștiință duhovnicească le dicta să aleagă moartea mucenicească în locul apostaziei.
Martiriul:
În data de 12 noiembrie 1763, Atanasie Todoran a suferit o moarte cumplită prin frângerea cu roata, o pedeapsă rezervată celor mai mari rebeli. Ceilalți trei, împreună cu alți 19 țărani supuși supliciilor, au fost executați sau schingiuiți în mod barbar, devenind semințe pentru renașterea duhovnicească a Transilvaniei. Locul martiriului, în apropiere de Gherla, a fost sfințit de sângele lor.
Rolul lor în Istoria Bisericii Ortodoxe Române: Moștenirea Duhovnicească
Sfinții Martiri Năsăudeni nu au reușit să oprească militarizarea sau Uniația, dar jertfa lor a avut un impact duhovnicesc și identitar inestimabil, marcând definitiv istoria Bisericii Ortodoxe Române.
- Păstrarea Credinței în Criza Uniației
Martiriul lor a funcționat ca un zid de apărare al Ortodoxiei. Acționând ca un „electroc șoc” duhovnicesc, ei au întărit voința poporului de a nu se lepăda de credința primită de la Sfântul Apostol Andrei.
- Modelul Mărturisirii: Prin supunerea benevolă la moarte pentru credință, ei au demonstrat că valoarea Ortodoxiei depășește orice preț social sau politic. Jertfa lor a fost un puternic contra-argument la propaganda pro-unită, menținând vie scânteia credinței strămoșești în satele Transilvaniei.
- Simbol al Unității Naționale Românești
Revolta de la Salva nu a fost doar o chestiune religioasă, ci și una socio-națională. Atanasie Todoran a legat în mod explicit libertatea socială de cea confesională.
- Lupta pentru Identitate: Sfinții Năsăudeni au întruchipat refuzul românilor de a fi tratați ca o națiune tolerată și de a renunța la temelia lor ortodoxă, care era sinonimă cu identitatea românească însăși. Ei au devenit, astfel, simbolul rezistenței românești din Transilvania.
- Canonizarea și Cinstirea Liturgică
Recunoașterea oficială a sfințeniei lor de către Biserică, prin hotărârea Sfântului Sinod din 22-24 octombrie 2007 și proclamarea solemnă din 2008, a încununat cinstirea populară care exista de secole în Țara Năsăudului.
- Ziua de Pomenire: Biserica Ortodoxă Română îi prăznuiește pe 12 noiembrie, data martiriului lor.
- Importanța eclesială: Prin canonizare, jertfa lor a fost integrată în cultul oficial, devenind nu doar un moment istoric, ci un izvor de har și un model de sfințenie pentru toți credincioșii. Numele lor sunt invocate în rugăciune, iar lăcașurile de cult, precum Mănăstirea „Sfânta Treime” din Bichigiu, le păstrează vie amintirea.
Concluzie: O mărturie pentru vremurile noastre
Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni – Atanasie Todoran, Vasile, Grigore și Vasile – ne oferă o lecție atemporală despre curajul de a nu ne negocia credința. Jertfa lor nu a fost zadarnică; ea a fost combustibilul duhovnicesc care a permis Bisericii Ortodoxe Române să supraviețuiască în Transilvania și să iasă întărită din încercări.
În lumea modernă, unde credința este adesea supusă presiunilor de ordin secular, social sau economic, pilda Sfinților Năsăudeni răsună ca un glas din veșnicie: Adevărata libertate nu este cea oferită de stăpânitorii pământești, ci cea dobândită prin statornicia în Hristos și în Biserica Sa. Ei ne cheamă la o mărturisire vie, la o credință care nu se teme de jertfă și care transformă suferința în slavă cerească.
Pomenirea lor de la 12 noiembrie este, de aceea, o chemare la reînnoirea legământului nostru cu Ortodoxia și cu neamul, spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea noastră.
¹ Citat inspirat din textul cuvântării lui Atanasie Todoran, consemnată în documentele vremii. Vezi, de exemplu, Virgil Șotropa, Înființarea graniței militare năsăudene, p. 72.