Există figuri luminoase în istoria poporului român a căror influență depășește granițele Bisericii și atinge inima întregii conștiințe naționale. Părintele Teofil Părăian, duhovnic de la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, se înscrie, fără îndoială, în această categorie. Viața sa, un amestec de asceză monahală și profundă cultură, reprezintă o mărturie vie a faptului că nu există o ruptură între credință și cunoaștere. Părintele Teofil nu a fost doar un preot al altarului, ci un pilon al culturii românești, un om care a îmbinat rugăciunea cu rațiunea, dăruindu-le credincioșilor nu doar cuvinte de învățătură, ci un model de viață deplină.
O viață dedicată credinței și neamului
Născut Ioan Părăian în 1929, la Sâmbăta de Sus, viitorul Părinte Teofil a avut o formație intelectuală solidă, fiind absolvent al Facultății de Teologie din Sibiu. A ales însă calea monahală, devenind călugăr la doar 25 de ani, la Mănăstirea Sâmbăta, locația sa duhovnicească de o viață. Această alegere nu a reprezentat o retragere din lume, ci o modalitate de a se dărui total lui Dumnezeu și oamenilor. Deși a trăit departe de agitația orașelor, viața sa a fost un permanent dialog cu lumea. A devenit un far de lumină, la care veneau pelerini de pretutindeni, de la simpli credincioși, la tineri intelectuali, profesori și artiști, toți în căutarea unui cuvânt de folos.
Duhovnicul care citea suflete și cărți
Părintele Teofil a avut o relație specială cu cultura, pe care a integrat-o în mod firesc în viața sa duhovnicească. Biblioteca sa personală, una dintre cele mai impresionante pentru un monah, stă mărturie pentru setea sa de cunoaștere. A citit cu pasiune literatură, istorie, filozofie și psihologie, considerând că toate aceste domenii pot contribui la înțelegerea mai profundă a creației divine și a complexității sufletului uman. El a arătat prin exemplul său că un creștin poate fi un cărturar profund, iar credința nu este un obstacol în calea cunoașterii, ci, dimpotrivă, un fundament solid pentru o gândire limpede.
Mesajul său a fost un model de echilibru: a propovăduit o credință vie, bazată pe rugăciune și Tainele Bisericii, dar a îndemnat permanent la folosirea minții, la discernământ și la cultivarea bunului simț. Această abordare i-a permis să comunice eficient cu tineri dezorientați de o lume secularizată, arătându-le că ortodoxia nu este o relicvă a trecutului, ci o cale de viață actuală și plină de sens.
Credința ca fundament al identității românești
Pentru Părintele Teofil, relația dintre credința ortodoxă și cultura românească era una simbiotică. Nu a fost un naționalist în sensul îngust al termenului, dar a avut o profundă convingere că identitatea poporului român s-a plămădit și s-a păstrat în creuzetul credinței ortodoxe. El a susținut mereu că istoria, literatura și tradițiile românești sunt impregnate de spiritul creștin și că a le ignora înseamnă a te rupe de propriile rădăcini.
Într-unul din nenumăratele sale interviuri și convorbiri, Părintele Teofil spunea cu o simplitate dezarmantă: „Să știți că omul român, omul din neamul nostru, fără Ortodoxie este un om cu suflet gol. Aici ne-am plămădit, aici ne-am crescut.” Prin aceste cuvinte, el nu își dorea să excludă pe nimeni, ci să sublinieze o realitate duhovnicească: credința noastră a fost și rămâne sursa de inspirație și de coeziune a neamului. El a fost un apărător blând al tradiției, arătând că a o cunoaște și a o prețui este un act de responsabilitate și de iubire față de strămoși și de urmași.
Un mesaj duhovnicesc accesibil tuturor
Ceea ce a făcut ca Părintele Teofil să fie atât de iubit și de respectat a fost simplitatea și claritatea discursului său, alături de un umor subtil și de o afecțiune sinceră. Deși vorbea despre lucruri adânci, despre rugăciune, pocăință și isihasm, o făcea într-un mod accesibil, folosind analogii simple din viața de zi cu zi. A avut un talent unic de a-i face pe oameni să se simtă înțeleși și acceptați, iar cuvintele sale nu au judecat, ci au vindecat. A fost un duhovnic al tuturor categoriilor sociale, de la intelectuali la țărani, de la studenți la oameni în vârstă. Fiecare găsea în cuvintele sale un răspuns și o mângâiere, pentru că ele veneau dintr-o inimă curată și dintr-o minte luminată.
Concluzie: Mărturia care continuă să inspire
Părintele Teofil Părăian a fost un model de autenticitate. A arătat că a fi un om de cultură nu este contrar credinței, ci, dimpotrivă, o poate aprofunda. El a fost o dovadă vie că Ortodoxia românească nu este o credință a ignoranților, ci un tezaur de înțelepciune și de frumusețe, care poate oferi răspunsuri la cele mai complexe întrebări ale omului modern. Moștenirea sa duhovnicească ne îndeamnă să căutăm mereu o credință care nu se teme de cunoaștere și o cultură care se hrănește din izvoarele credinței. În felul acesta, ne putem construi o identitate solidă, ancorată în tradiție, dar deschisă spre viitor, la fel cum a fost viața și cuvântul Părintelui Teofil.