Viața creștinului este adesea asemănată cu o călătorie pe mare. Există momente de liniște, dar și momente în care vântul se pornește împotrivă, iar valurile amenință să înghită corabia sufletului. Exact o astfel de imagine dramatică ne este prezentată în Evanghelia Duminicii a IX-a după Rusalii (Matei 14, 22-34), o pericopă biblică plină de învățături despre credința creștină, frica și îndoiala. Textul ne relatează cum, în mijlocul unei furtuni, Hristos alege să Se descopere ucenicilor Săi, umblând pe apă. Mai mult decât o simplă minune, această poveste este o metaforă a luptei noastre duhovnicești și o promisiune că Domnul nu ne lasă singuri în mijlocul încercărilor.
Marea Furtunoasă și Corabia Vieții
Evanghelistul Matei ne așază direct în mijlocul unei scene de criză. Iisus, după ce a hrănit mulțimile, îi trimite pe ucenici să traverseze marea, în timp ce El Se retrage singur, în munte, pentru a Se ruga. Corabia, aflată în mijlocul mării, se luptă cu valurile și cu un vânt potrivnic. Această corabie este, pentru mulți Sfinți Părinți, un simbol al Bisericii sau, la un nivel mai personal, al sufletului nostru. Marea este lumea plină de patimi și de încercări, iar furtuna și vântul potrivnic sunt ispitele, necazurile și suferințele care amenință să ne scufunde.
Faptul că Hristos este pe munte, rugându-Se singur, ne arată că El este mereu deasupra tuturor greutăților, veghează și mijlocește pentru noi. În cele mai grele momente, chiar și atunci când ni se pare că am fost abandonați, Domnul ne privește și se roagă pentru mântuirea noastră. Așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „Hristos a silit pe ucenici să urce în corabie și să treacă marea, nu din lipsă de grijă, ci pentru a le arăta că, deși El nu era prezent fizic cu ei, era alături prin purtarea Sa de grijă divină”¹.
Mărturia lui Petru: Credință și Îndoială
După multe ore de luptă, în a patra strajă a nopții (adică între orele 3 și 6 dimineața, cel mai întunecat și mai greu moment al nopții), Hristos vine la ei, umblând pe mare. Inițial, ucenicii sunt cuprinși de spaimă, crezând că văd o nălucă. Dar glasul Mântuitorului, „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți”, le readuce curajul. Este glasul care a liniștit și Marea Galileei, dar de data aceasta, el liniștește inimile ucenicilor.
În acest moment, Petru face un gest care-l definește: impulsiv, dar plin de o credință autentică. „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă”. Răspunsul simplu al lui Hristos, „Vino!”, este o invitație la depășirea limitelor omenești, o invitație la unirea cu El. Atâta timp cât privirea lui Petru era ațintită spre Mântuitorul, a putut să meargă pe apă, sfidând legile fizicii. Este o imagine puternică a faptului că, prin credință, putem face lucruri care par imposibile.
Însă, imediat ce și-a mutat privirea de la Hristos la vânt și la valuri, a început să se teamă și s-a scufundat. Această imagine este, poate, cea mai relevantă pentru noi astăzi. În viața de zi cu zi, suntem adesea ca Petru. Începem un drum cu mult curaj și credință, dar ne pierdem cu ușurință, lăsând ca grijile, temerile și îndoielile să ne acopere. Când privirea ne este fixată pe „furtunile” lumii, uităm de Hristos, iar credința noastră se clatină.
Mâna Mântuitoare: O Lecție de Nădejde și Iertare
Strigătul de ajutor al lui Petru, „Doamne, scapă-mă!”, este un strigăt al fiecărui suflet care simte că se scufundă. Iar răspunsul lui Hristos este imediat. „Întinzând îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Aceasta nu este o mustrare aspră, ci o întrebare plină de blândețe și durere. Hristos nu-l lasă să se scufunde, ci îi întinde mâna. Gestul Său este o promisiune pentru noi toți: indiferent cât de adânc ne scufundăm în păcat sau în deznădejde, Mâna Sa este întotdeauna gata să ne salveze, dacă Îl strigăm din adâncul inimii.
În momentul în care amândoi urcă în corabie, furtuna se oprește. Prezența lui Hristos aduce liniștea în mijlocul tumultului. Iar ucenicii, martori ai acestei minuni, Îi mărturisesc dumnezeirea: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu”. Prin această minune, Hristos nu doar că-i salvează de un pericol fizic, ci le descoperă o parte din taina Sa divină.
Concluzie: Hristos în Mijlocul Furtunilor Noastre
Evanghelia Duminicii a IX-a după Rusalii este un mesaj profund de nădejde și curaj pentru fiecare creștin. Ne învață că viața este plină de încercări, dar că Hristos este prezent în mijlocul lor. Marea cu valuri reprezintă provocările noastre de zi cu zi: boala, necazurile familiale, pierderile, nedreptatea. Corabia este sufletul nostru, iar noi suntem ucenicii, luptând să ne menținem la suprafață.
Mesajul principal este să nu ne temem și să nu ne îndoim. Chiar și atunci când credința noastră se clatină și începem să ne scufundăm, Mâna lui Hristos este mereu întinsă pentru a ne salva. El nu ne lasă singuri, ci așteaptă doar un singur lucru: strigătul nostru sincer, „Doamne, scapă-mă!”. Așa cum amintește Sfântul Ioan Gură de Aur, această minune ne învață să-L căutăm pe Hristos nu doar în momente de bucurie, ci mai ales în mijlocul furtunilor, căci El este singurul care poate aduce liniștea în suflet.
¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia de la Matei, Omilia 50, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 574.