În calendarul ortodox, ziua de 6 august este marcată cu roșu, amintind de o sărbătoare plină de lumină și de adânci înțelesuri: Schimbarea la Față a Domnului. Această sărbătoare ne invită să urcăm, alături de Hristos și de trei dintre ucenicii Săi, pe un munte înalt, Muntele Tabor, unde s-a petrecut un eveniment unic în istoria mântuirii. Ceea ce s-a întâmplat acolo nu a fost o simplă minune, ci o revelație a ceea ce înseamnă cu adevărat Împărăția lui Dumnezeu și a destinului de lumină al omului. Să ne oprim pentru o clipă și să aprofundăm textul Evangheliei de la Matei (17, 1-9), pentru a descoperi ce ne transmite această taină.
Mărturia ochilor și a întregii Tradiții
Evanghelistul Matei ne introduce direct în miezul evenimentului: Iisus îi ia pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și îi duce pe un munte înalt. Acolo, un eveniment uimitor se petrece în fața ochilor lor: Fața Sa strălucește „ca soarele”, iar veșmintele Lui devin „albe ca lumina”. Este o lumină ce nu provine din vreo sursă exterioară, ci iradiază din interior, din dumnezeirea Sa. Aceasta este Lumina Necreată, energia divină a lui Dumnezeu, pe care Biserica, prin Sfinții Părinți precum Sfântul Grigorie Palama, a apărat-o ca fiind o realitate a prezenței divine, accesibilă omului prin har.¹
Momentul nu a fost doar o demonstrație de putere, ci o confirmare a identității Sale mesianice. Alături de Hristos apar Moise și Ilie, două figuri fundamentale ale Vechiului Testament. Moise, reprezentantul Legii, și Ilie, reprezentantul Profeților, stau mărturie că Iisus este împlinirea tuturor profețiilor și a legii date de Dumnezeu poporului ales. Este o imagine a unirii dintre Vechiul și Noul Testament, a continuității planului divin de mântuire.
Vocea părintelui și teama sfintei frici
În timp ce Petru, copleșit de moment, propune să ridice trei colibe, un gest care ar fi egalizat cumva pe Hristos cu Moise și Ilie, evenimentul atinge punctul său culminant. Un nor luminos, simbol al prezenței lui Dumnezeu, îi acoperă pe toți, iar din nor se aude o voce puternică: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; de Acesta să ascultați!”. Aceasta este o teofanie, o manifestare a Sfintei Treimi. Tatăl Îl mărturisește pe Fiul Său, confirmând încă o dată dumnezeirea Sa.
Auzind acest glas dumnezeiesc, ucenicii cad cu fața la pământ, cuprinși de o sfântă frică. Nu este o frică de pedeapsă, ci o profundă conștientizare a sfințeniei, a măreției divine în fața limitării umane. Este momentul în care realitatea cerească pătrunde în cea pământească, iar omul este copleșit de un sentiment de adorație și smerenie.
Porunca tăcerii și pregătirea pentru Înviere
Dupa acest moment de revelație, Iisus se apropie de ucenici, îi atinge și le poruncește: „Sculați-vă și nu vă temeți!”. Atingerea Sa are un rol esențial: îi readuce la realitatea pământească, îi încurajează și le risipește teama. În final, pe drumul de coborâre de pe munte, Iisus le dă o poruncă surprinzătoare: „Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului va învia din morți.”
De ce această poruncă a tăcerii? Unul dintre motive este de natură pedagogică. Ucenicii nu ar fi putut înțelege pe deplin sensul Schimbării la Față fără experiența Jertfei și a Învierii. Fără Înviere, lumina de pe Tabor ar fi rămas doar un eveniment spectaculos, lipsit de contextul său final de mântuire. Doar după Înviere vor putea lega lumina de pe Tabor de lumina mormântului gol, înțelegând că patima și moartea nu sunt un eșec, ci o etapă necesară către slavă.
O sărbătoare a speranței și a schimbării personale
Sărbătoarea Schimbării la Față nu este doar o comemorare a unui eveniment istoric, ci un îndemn personal. Schimbarea la Față a lui Hristos prefigurează schimbarea interioară, a noastră, a tuturor. Lumina care a strălucit de pe Muntele Tabor este menită să lumineze și sufletele noastre, să ne schimbe din interior spre exterior.
Această sărbătoare ne amintește că omul nu este făcut pentru întuneric, ci pentru lumină, pentru împărtășirea cu energiile divine. Așa cum spunea Sfântul Andrei Criteanul, noi suntem chemați să urcăm pe „muntele virtuții, al gândului, al vederii tainelor, al înțelegerii și al contemplației”², pentru a ne întâlni cu Hristos cel transfigurat. Ne suntem invitați să ne schimbăm propriile noastre fețe, prin rugăciune, prin post și prin fapte bune, astfel încât și în noi să se poată oglindi lumina lui Dumnezeu. Este o sărbătoare a speranței, care ne asigură că deznădejdea, moartea și întunericul nu au ultimul cuvânt.
¹ Sfântul Grigorie Palama, Triade pentru apărarea sfinților isihaști, Ed. Anastasia, 1999, p. 121.
² Sfântul Andrei Criteanul, Omilii la sărbătorile împărătești, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 78.